A fost, în sfârşit, lansat draftul unei noi Legi a Educaţiei. O apreciere critică arată că noua viziune este în mare parte o veche viziune, mutilată ani de-a rândul, politicianist, de „analfabeţi ai educaţiei“. Dar, pe principiul mai bine mai târziu decât niciodată, trebuie să spunem că modul în care este articulat, în această nouă viziune, învăţământul preuniversitar, prin datele pe care le avem până acum la dispoziţie, este unul mult mai aproape de realităţi psihopedagogice ale elevilor, cu o respectare vizibilă a unor particularităţi de vârstă ale acestora. Dacă într-adevăr, în cele din urmă, datele prezentate vor deveni lege, atunci nu putem spune decât că vom recupera timpul pierdut, iar faţa şcolii româneşti preuniversitare se va schimba cu adevărat. Şi nu va fi, de astă dată, doar o schimbare de dragul schimbării.
Mi se pare limpede că dincolo de înfăţişarea pe alocuri stufoasă a „draftului“ sau de limbajul care uneori îţi accelerează respiraţia, datele viziunii prezentate de ministrul Ecaterina Andronescu par să răspundă neaşteptat de direct celor trei-patru mari probleme ale şcolii preuniversitare de azi: abandonul şcolar, analfabetismu funcţional, lipsa de unitate/finalitate a învăţământului de bază, caracterul evident prea academic al conţinuturilor majorităţii disciplinelor de studiu, includerea celor două clase liceale, a IX-a şi a X-a, în învăţământul general-obligatoriu. În sfârşit, ceea ce noi, şi alţii ca noi, am susţinut, din momentul în care Evaluarea Naţională a intrat în criză, a fost luat în seamă şi structurarea nouă, propusă, arată azi mult mai firesc, prin încheierea învăţământului de bază cu un examen de absolvire la sfârşitul clasei a IX-a, trecută acum la gimnaziu. Dispare astfel, cel puţin teoretic, o mulţime de impedimente care făceau din continuarea şcolii de bază de după clasa a VIII-a o mare problemă asociată navetismului, apariţiei de adevărate „ghetouri ale analfabetismului“, degradării continui a ciclului liceal prin admiterea de-a lungul anilor a elevilor cu note sub cinci la EN. Doamna Ecaterina Andronescu şi cei care au lucrat la proiect au deschis se pare ochi mari la o realitate care înainta către strada Berthelot ca un buldozer, iar, cel puţin în ceea ce mă priveşte, „neliniştea şi dezamăgirea“ exprimate recent par cumva înlăturate. Nu pot decât să apreciez şi maniera în care conceptul „învăţământ remedial“ a fost preluat de proiectul propus dezbaterii – noi vorbeam recent de clase complementare cu caracter remedial! – vorbindu-se direct de un „an suplimentar“, integrat într-o funcţionalitate specifică şi potrivită etapelor învăţământului de bază.
De fapt ce ne propune, la o primă lectură, noul proiect de Lege pentru învăţământul preuniversitar? Mai întâi o restucturare a învăţământului primar şi gimnazial. Dincolo de durate, obiective etc., ce mi se pare important este faptul că ţintele principale ale şcolii sunt uneori formulate direct şi sintetic: astfel, pentru primii trei ani de învăţământul primar, accentul se va pune pe „pe alfabetizare lingvistică, matematică și digitală, precum și pe dezvoltarea interesului pentru lectură, învățare în diverse moduri și activități fizice. Cadrul didactic va personaliza și dirija procesul de învățare astfel încât, la sfârșitul perioadei, elevul să aibă competențele necesare comunicării în scris și oral în limba maternă, competențe matematice de bază (adunare, scădere, înmulțire și împărțire)“. Alte accente vor viza: „abilități de utilizare a instrumentelor digitale în contextul învățării şi (elevul) va fi capabil să își concentreze atenția și să persevereze în lucrul la o sarcină până la finalizarea acesteia“.
Nu vreau să insist mai mult decât se cuvine asupra acestor ţinte care esenţializează, ca niciodată poate, finalităţile primilor trei ani de ciclu primar, ceea ce din perspectiva profesorului/învăţătorului ar trebui să se transforme şi într-o „eliberare“ de stres, faţă în faţă cu nişte obiective realiste, foarte posibil de atins, în orice contexte de învăţare. Nu e deloc lipsit de semnificaţie şi precizarea unei sarcini care vizează o anume „maturizare“ a copilului, absolventul ciclului primar inferior, care trebuie să fie „capabil să își concentreze atenția și să persevereze în lucrul la o sarcină până la finalizarea acesteia“. În consecinţă, parcurgând şi etapa următoare a învăţământului primar, „portretul“ elevului de 11 ani ar trebui să arate astfel: „la sfârșitul ciclului primar, (clasele I-VI, vârsta 6-11 ani), elevul desfășoară activități concrete, observă, recunoaște, explorează și verbalizează procese naturale și sociale simple, sentimente, emoții. Elevul rezolvă probleme simple și utilizează achiziții din diverse domenii pentru rezolvarea unei sarcini. Exprimă cu claritate puncte de vedere personale, aplică norme, valori și modele de comportament, relaționează adecvat și onest cu cei din jur, își asumă roluri în grup. Aplică rutina zilnică de învățare, formulează intuitiv obiective personale de învățare, manifestă disponibilitate pentru efort și interes față de nou“.
Cât priveşte Evaluarea Naţională, în legătură cu care ne-am exprimat recent un punct de vedere, ea nu a dispărut, se va desfăşura, aşa cum e firesc, la sfârşitul învăţământului de bază (clasa a IX-a) şi este descrisă doar în manieră generică: „va fi tehnică şi teoretică, un examen standardizat diferențiat (teoretic și tehnic) care să permită evaluarea competențelor necesare continuării studiilor pe filiera teoretică sau tehnic-profesională“. Se mai reţine cu privire la EN că media ultimii trei ani de gimnaziu va fi luată în calcul în stabilirea mediei de la EN, ceea ce este, în opinia noastră, o măsură benefică.
Dar aceste date sunt totuşi insuficiente pentru a aprecia dacă într-adevăr „noua“ Evaluare Naţională se va integra riguros într-o logică cerută de obiectivele unui învăţământ de bază accesibil, atractiv, particularizat în raport de vârstele copiilor.
În sfârşit, programul anului suplimentar dedicat celor care nu vor trece EN la sfârşitul clasei a IX-a va fi „adaptat nevoilor specifice elevilor, care să permită parcurgerea într-un an a anumitor discipline, îmbunătățirea nivelului de competențe și a notelor obținute. La finele acestui an, media pentru ciclul secundar inferior se recalculează ca medie cumulată pentru patru ani, iar elevul va reintra în procesul de selecție pentru ciclul superior cu noua medie“.
Subliniind încă o dată că draftul propus dezbaterii publice ne apare a fi unul cu adevărat viabil, nu ne rămâne decât să avertizăm totuşi că „detaliile“ (planul-cadru, programele, reacţia profesorilor!) vor conta în cele din urmă. Iar detaliile vor aduce cu sine riscuri numeroase, cele mai multe generate probabil de modul în care sistemul va recepta noul proiect şi îi va înţelege cu adevărat deschiderile.
P.S. Cât despre povestea cu parlamentarii noştri, preocupaţi de „instrucţia poporului“ (deşi ar face mai bine să fie preocupaţi mai întâi de propria „instrucţie“!) şi care votează peste noapte fel de fel de minuni în legătură cu durata învăţământului obligatoriu, reproducem aici spusele unui fost şi respectat ministru al educaţiei, Mircea Miclea: „Dacă luăm primele trei țări clasate din UE la testele PISA (2015) și ne uităm la durata învățământului obligatoriu, atunci avem Estonia – 9 ani, Finlanda – 10 ani, Slovenia – 9 ani. Prin contrast, Turcia are un învățămînt obligatoriu de 12 ani și are rezultate la PISA mai proaste că România. Majoritatea statelor din UE au durata studiilor obligatorii de 10 ani. Deci, dacă suntem atenți la date, ele spun că merită să stabilim învățămîntul obligatoriu la 10 ani. Peste 10 ani, obligativitatea nu mai aduce valoare adăugată.
După 10 ani, putem să îl facem generalizat și gratuit (adică, oricine poate să continue școală și i se asigură gratuitatea), dar nu e obligatoriu. De altfel, potrivit legislației internaționale a muncii, de la 16 ani poți să muncești, așa că ar trebui să corelăm învățământul obligatoriu cu dreptul la muncă. Pe scurt, nici calitatea, nici performanța sistemului de educație nu crește dacă lungești învățământul obligatoriu până în clasa a douăsprezecea“.
Cine are urechi de auzit să audă!…
Adrian COSTACHE
