Visul faraonului

1

Biblia a fost şi rămâne una dintre cele mai bogate surse de inspiraţie. Povestiri cu tâlc, pilde şi sfaturi, stau orânduite între filele ei, la îndemâna celor dispuşi să le cerceteze şi dornici să le priceapă. „Visul faraonului”, tălmăcit de Iosif, este una dintre cele mai cunoscute.
Şi au ieşit din râu şapte vaci, frumoase la înfăţişare şi grase la trup, şi păşteau pe mal. Iar după ele au ieşit alte şapte vaci, urâte la chip şi slabe la trup, şi au stat pe malul râului lângă celelalte vaci. Şi vacile cele urâte şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la chip şi grase la trup. După şapte ani rodnici au urmat şapte ani de secetă. Preveniţi, egiptenii s-au putut organiza şi au trecut cu bine perioada dificilă. Nu e uşor nici azi să faci prognoze pe şapte ani şi să administrezi resursele cu eficienţă maximă. Darmite la 2000 î.Hr.!
Ce te faci însă atunci când din râu ies 26 de vaci urâte la chip şi slabe la trup? Toată tehnologia de care dispui, chiar la începutul mileniului III, nu te poate slava dintr-o astfel de catastrofă. Nu trebuie să fii mare cititor de vise pentru a pricepe că e vorba de cei 26 de ani urâţi de care are parte sistemul de educaţie din România. Nici nu mai contează care faraon a avut visul! Important e că acum, după ce discuţiile despre finanţarea stabilită prin lege au fost îngropate suficient de adânc, guvernul – care este – a lansat în dezbatere publică Statutul elevului. Că altceva mai bun nici nu avea de făcut!
Vorbim de un document elaborat de MENCS în colaborare cu asociaţiile elevilor. „Statutul poate fi modificat la propunerea Consiliului Naţional al Elevilor, a asociaţiilor reprezentative ale elevilor legal constituite sau pentru corelarea cu legislaţia în vigoare, cu avizul consultativ al Consiliului Naţional al Elevilor şi cu aprobarea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice”. Adică profesorii nu au fost nici măcar consultaţi! Şi nici nu li se va permite vreodată să zică ceva, exceptând situaţiile în care ar dori să pledeze vinovaţi!
Documentul este supus dezbaterii publice. Formal! La fel cum au mai fost multe altele. Printre definiţii, dispoziţii generale şi dispoziţii finale, elevii află că au 58 de drepturi şi 18 obligaţii. Doar pentru informarea publicului, menţionăm că Statutul personalului didactic conţine 10 articole referitoare la drepturi. Unele nu s-au aplicat integral niciodată!
S-ar putea ca interpretarea mea să fie subiectivă. Sunt profesor! Este probabil ca ceea ce mie mi se pare a fi o abordare stil Torquemada – orientată evident împotriva cadrelor didactice – să nu fie decât o extindere a unei abordări cât se poate de democratică. S-ar putea! Din acest motiv, voi apela la câteva exemple/articole pe care le consider absurde.
După zeci de ani de chin, acelaşi minister (păstorit de alţi miniştri) a reuşit să elaboreze Regulamentul de Funcţionare a Unităţilor din Învăţământul Preuniversitar. Publicat în Monitorul Oficial în 2014! Printre altele: „În urma consultării consiliului reprezentativ al părinţilor şi a consiliului reprezentativ al elevilor, consiliul profesoral din fiecare unitate de învăţământ stabileşte pentru elevi cel puţin un semn distinctiv, cum ar fi: ecuson, uniformă, eşarfă sau altele asemenea, în conformitate cu Legea nr. 35/2007 privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ, cu modificările şi completările ulterioare”.
Acum, la un an şi jumătate distanţă, Statutul elevului stipulează că: elevii au „dreptul de acces în incinta unităţii şcolare, în timpul programului, în condiţiile legii, fără limitări din partea conducerii (bănuim că e vorba de conducerea şcolii!) precum condiţionalitatea de a avea uniformă”. Mai pricepe cineva ceva? Anul viitor cum va fi?
Mai aflăm că elevii „au dreptul de a oferi feedback semestrial cadrelor didactice care predau la clasă, prin fişe de feedback anonime”. Problemele sunt evidente. De ce trebuie să fie fişele anonime? Din moment ce cadrele didactice îşi asumă activitatea desfăşurată şi evaluările făcute, de ce să fie feedbackul clandestin? Ce valoare au observaţiile făcute şi câtă susţinere în realitate? Ce vârstă au elevii care participă la această procedură, cât de pregătiţi şi cât de serioşi sunt dispuşi să fie? În urma unor astfel de proceduri, spiritul umoristic al tinerilor a condus la concluzia că avem şcoli în care 90% dintre elevi se droghează!!!
Asta vrem? Asta o să avem!
Trecând peste inconsecvenţe şi stranietăţi, ajungem şi la lucruri mai grave. Reglementări care pot dinamita funcţionarea unui sistem menţinut cu dificultate pe linia de plutire.
„Elevii din învăţământul secundar superior au dreptul de a solicita schimbarea unui cadru didactic al clasei cu susţinerea a două treimi din totalul de elevi ai clasei, printr-o cerere către conducere în care se va prezenta temeiul acţiunii. Solicitarea va fi analizată de către direcţiune; în cazul în care aceasta este justificată, va fi discutată în Consiliul Clasei, Comitetul de Părinţi şi Consiliul de Administraţie”.
S-a gândit cineva, dintre cei maturi, la ce poate duce asta? 1. Nu toţi elevii din învăţământul secundar sunt majori. 2. Care poate fi temeiul acţiunii (real sau inventat)? 3. Se va discuta în Consiliul Clasei, în Comitetul de Părinţi şi în Consiliul de Administraţie şi se va decide ce? În baza cărei legi? 4. În aceste condiţii, legătura dintre cunoştinţele elevilor şi rezultatele evaluărilor va fi distrusă iremediabil.
Profesorii îşi vor dori „popularitate” cu orice preţ. Trei treimi din elevii clasei vor aprecia notele mari şi ritmul lejer în care se vor desfăşura lecţiile. Ce se va întâmpla la finalul unui ciclu de şcolarizare? Dacă majoritatea vor pica examenele? Asta e altă poveste, care nu încape în Statutul elevului!
Dar dacă un profesor este indisciplinat, lipseşte de la ore, nu respectă planificarea etc.? Directorul poate să intervină chiar dacă 2/3 din clasă „iubeşte” respectivul cadru didactic. Nici nu ştiu dacă directorul mai trebuie să facă repartiţia de ore sau poate lăsa această responsabilitate în seama Comitetului de Părinţi şi a elevilor!
Ştim că există şi elevi conştiincioşi, educaţi şi dornici să înveţe. Nu ştim însă câte şcoli au 2/3 din elevi în această categorie.
Mai sunt exemple. „Elevii au interdicţii să deţină sau să consume în perimetrul unităţii de învăţământ droguri, băuturi alcoolice sau alte substanţe interzise, ţigări, substanţe etnobotanice şi să participe la jocuri de noroc”. Dar în afara perimetrului unităţii au voie?!!! Adică pot veni la ore beţi sau drogaţi şi? Şi nimic!
„Sancţionarea elevilor sub forma mustrării în faţa colectivului clasei sau al şcolii este interzisă în orice context, precum şi aceea sub forma agresiunii fizice de orice fel a elevului.”
Dar de agresiuni fizice împotriva cadrelor didactice de ce nu se spune nimic? Aşa o fi înţelegând responsabilii MENCS şi reprezentanţii elevilor să combată acte din ce în ce mai frecvente. Poate, goana după imagine şi popularitate, la care şi ministerul ia parte, nu a vizat decât aspectele solicitate special de asociaţiile de elevi. Restul s-au transferat cu „copy-paste”. Aşa cum s-a întâmplat şi cu capitolul sancţiuni. Care au rămas aceleaşi. Care nu oferă nicio soluţie şcolilor în cazul în care au elevi agresivi. Nu cred că există aşa ceva!!! Doar internetul şi jurnalele de ştiri fac rost de astfel de înregistrări… nu se ştie de unde.
În concluzie, după cum stau lucrurile în prezent, nu pare să mai fie nicio „vacă frumoasă la înfăţişare şi grasă la trup” care să mai prevestească ceva bun pentru sistemul naţional de educaţie din România. Cel puţin în următorii 2000 de ani. Într-o apreciere optimistă!
Ioan ARDELEANU