Teodora Mihaela Slăvuică, masterandă, Facultatea de Litere

La 30 martie 1853, în orășelul Zundert din Olanda vedea lumina zilei cel al cărui nume a devenit un adevărat brand, fiind sinonim cu pictura: Vincent van Gogh. Lucrările sale – peste 1500 la număr – vor fi considerate adevărate capodopere, fiind vândute pe sume astronomice, asta deși în timpul vieții pictorul n-a reușit să vândă – se pare – decât un singur tablou.

Dar ce le face să fie atât de fascinante pentru publicul larg și critici deopotrivă? Oricine privește măcar una dintre creațiile sale poate găsi răspunsul la această întrebare. Există un „ceva“ care te acaparează din prima. Vincent van Gogh impresionează prin revărsarea de viață care palpită în lucrările sale. Prin intermediul lor, ni se dezvăluie o lume în care privitorul este tentat să se cufunde cu totul, pentru  că atinge câte ceva din misterul vieții însuși.

Puternica legătură cu viața este cheia operei sale de geniu, sursa forței pe care aceasta o emană. O legătură poate mai puțin obișnuită pentru un mânuitor de penel și mai potrivită pentru un alt explorator al adâncimii lucrurilor: poetul. Viziunea unui poet și măiestria de a o exprima a unui pictor fac din Van Gogh un caz special care merită să fie investigat.

Jocul de lumini și umbre

În lumea pestriță a pictorilor de secol 19 viața lui Van Gogh face o notă aparte prin dramatismul ei. Pusă parcă sub semnul obscurității, existența sa se va desfășura ca un veșnic „periplu […] prin disperare, sărăcie, pierzanie“ (Deborah Heiligman – Vincent și Theo. Frații Van Gogh – București, editura Art, 2019, p. 143).

Până la întâlnirea cu pictura, Vincent va face slalom printre eșecuri, încercând să-și găsească un loc în lume. Se naște în familia unui pastor, iar printre rudele sale se găsesc mai mulți negustori de artă. La vârsta de 16 ani va ajunge să lucreze la firma Goupil pe care unchiul său, Cent, o deținea la Haga. Este momentul de început al peregrinărilor sale, care vor continua cu scurte popasuri la Paris și Londra, unde va activa în cadrul aceleiași firme. În 1876, fiind concediat de la Goupil, Vincent își va încerca norocul și în alte meserii, va urma chiar și o școală teologică, dorind să se facă predicator. Dar toate aceste încercări se vor solda cu eșecuri. La care se vor adăuga și nefericitele lui povești de dragoste, dar și temperamentul său, care-i va juca feste de multe ori.

Cam acestea ar fi reperele existenței tulburi pe care Vincent van Gogh o ducea și care nu se vor schimba prea mult niciodată. Un tablou sumbru în care la un moment dat își va face apariția o rază de lumină: Vincent îți descoperă vocația de pictor. „Și-a găsit chemarea în cel mai jalnic și mai sărăcăcios moment al vieții“ (Ibidem, p. 144). Avea 27 de ani și speranțele încep să-i încolțească în suflet. „Lumină. Înviere. Viață“ (Ibidem, p. 141), așa își va fi perceput el acest nou început. De-acum încolo existența sa va fi un continuu joc de lumini și umbre, o combinație între nenorocita sa de viață personală și lumina pe care i-o va dărui arta și pe care, la rândul său, va dori să o ofere lumii.

Pentru Vincent van Gogh, pictura va fi un răspuns la toate mizeriile vieții sale: „pentru el pictura reprezintă răspunsul la mizeria în care trăiește, la lipsa lui de încredere, la sentimentul că rătăcește pe marea vieții.“ (Ibidem, p. 210). Și antidot pentru amărăciunea cu care era împovărat: „munca intensă îl ajută pe Vincent să facă față amărăciunii din viața lui.“ (Ibidem, p. 232). Alături de relația cu fratele său, Theo, vor constitui sprijinul și rațiunea sa de a fi, pe care le va opune nenumăratelor lovituri ale vieții: nefericirea, boala, sărăcia, singurătatea, respingerea din partea oamenilor, nerecunoașterea valorii sale ca pictor.

Poet și pictor

Vincent are ceva de dăruit lumii. O știe încă din anii tinereții și o afirmă de nenumărate ori. De aceea el încearcă prin intermediul picturii „să capteze toate lucrurile pentru a dărui ceva din el însuși lumii“ (Ibidem, p.189). Iar felul în care o face e cel al unui poet, care simte lumea și lucrurile în adâncimea lor intangibilă.

Vincent e un suflet înflăcărat care percepe la cele mai înalte cote misterul existenței. Pentru ceilalți, care nu-i înțeleg luminile și umbrele, „el rămâne un ciudat“ (Ibidem, p.172), după cum îl descria chiar tatăl său. Numai că sub aceste aparențe se ascund „nu doar un excelent artist, ci și un gânditor, căci fiecare dintre lucrările sale conțin o idee care prinde contur sub privirea celui care o caută.“ (Ibidem, p.313).

Încercarea de a capta esențele și de a le oferi cu generozitate lumii, iată efortul neștiut al lui Vincent, care-i va aduce odată consacrarea. Iar una din aceste esențe e frumusețea ascunsă a lumii, pe care poetul din el o surprinde până și în cele mai neașteptate locuri: printre oamenii sărmani, mineri sau truditori ai pământului, în mijlocul cărora îi va fi dat să trăiască o perioadă, ori la cei de la periferia vieții, la care va căuta frumusețea interioară și taina. Unul dintre celebrele sale desene, Suferință, o înfățișează pe Christien, o prostituată de care-și va lega existența o vreme și pe care dorea să o ia de soție. „Desenul este impresionant, bine executat, tulburător, plin de melancolie, frumos, dar nu în sens clasic. […] A redat femeia așa cum o vede el. A desenat o femeie reală. Și chiar dacă nu-i poți vedea chipul, ai impresia că o cunoști“ (Ibidem, pp.161-162). Ochi de poet care percepe adevărul lucrurilor.

Vincent van Gogh nu va înceta niciodată să contemple viața. Fie că va hoinări prin pădurile și câmpiile din sudul Franței, admirând peisajele, fie că va sta în spatele unei ferestre din azilul în care fusese internat, totul îi vorbește lui Vincent pe limba frumuseții, singura pe care sensibilitatea sa adâncă o cunoaște. Astfel, Parisul este în viziunea lui Vincent transpusă pe pânză „simplu, vesel, fermecător“ (Ibidem, p. 281). Iar natura îl îmbie cu poezia ascunsă din ea: „El vede artă și poezie în furtunile vieții și ale naturii.“ (Ibidem, p. 196).

Sufletul său e în consonanță cu toată această poezie: „în mine dăinuiesc o armonie și o muzică senină și calmă“ (Vincent van Gogh – Dragă Theo, București, editura Art, 2012, p. 191). Care-l face să descopere „subiecte vrednice de-a fi pictate sau desenate în căsuța cea mai sărăcăcioasă, în colțișorul cel mai infect“ (Ibidem, p. 191). Poezia e peste tot, trebuie doar un ochi fin și o mână iscusită pentru a o reda, oferind-o înapoi lumii: „Poezia ne învăluie din toate părțile.“ (Ibidem, p. 256) – afirmă el. Și mai ales este ascunsă în natură: marea, pădurile, arborii, florile, anotimpurile – toate sunt doldora de un mister pe care l-ar vrea captat pe pânză. Iată ce spune Van Gogh, într-una dintre scrisorile către Theo, scrisori care au ajuns să fie adevărați martori ai devenirii sale: „Dacă se poate spune că toamna sau un apus de soare degajă o infinită poezie și ne oferă prilejul de a înțelege că în natură operează o seamă de forțe misterioase“ (Ibidem, p. 449). Eforturile sale îndreptându-se spre redarea cât mai fidelă a ceea ce vede cu sufletul: „Mi-am zis, pe când pictam: nu mă mișc de-aici până nu reușesc să strecor în schița aceasta a mea un reflex al toamnei, ceva misterios,un pic de sinceritate.“ (Ibidem, p. 211). Și ajunsese la o asemenea măiestrie – în a percepe și a reda deopotrivă – încât de multe ori atingea sublimul, echivalentul împlinirii pentru el. Lucru care n-a rămas multă vreme neobservat, în ciuda neînțelegerii care-l înconjura. La un moment dat, Claude Monet remarca: „Ești singurul care realmente înțelege lucrurile din natură.“ (Deborah Heiligman, op.cit., p. 385).

Astăzi sunt celebre: Noapte înstelată, Floarea soarelui, Lan de grâu cu chiparoși, Iriși la Saint-Remy, Peisaj de toamnă pe-nserat, Lan de grâu sub cerul înnorat, Piersici înfloriți – iată numai câteva dintre capodoperele sale, simfonie de culoare și sentiment care celebrează viața. De unde și „emoția pură pe care o transmit“ (Ibidem, p. 452).

Un suflet mare

La 29 iulie 1890 cortina se va trage brusc peste tumultuoasa existență a lui Vincent van Gogh. Cel care a fost un artist uriaș, dar și o mare conștiință, își va pierde viața în circumstanțe dramatice. Aparent se va sinucide. Peste ani însă, adevărul se va dovedi încă o dată a fi altul: „o altă versiune a incidentului va fi vehiculată după mulți ani: o ceată de ștrengari îl hărțuise pe Vincent, iar o armă se descărcase accidental. Vincent îi acoperise pe copii. Așa cum unii cred că l-a acoperit și pe Gauguin în privința urechii tăiate“. (Ibidem, p. 417).

Întreaga sa existență a exersat sinceritatea, văzând în ea suprema datorie pentru un artist. Și-a pus sufletul întreg la bătaie pentru arta sa, iar acesta nu a întârziat să rodească; pe pânză sau în viață, e vizibil sufletul său nobil. „Ce este etern în cei mai iluștri oameni: simplitatea și adevărul“ (Vincent van Gogh, op.cit., p. 340) – iată crezul său de poet al pânzei, un văzător al tainelor care a și reușit să le exprime magistral, oferindu-le cu generozitate lumii.

„Datoria pictorului constă în a se cufunda cu totul în natură […] și a-și transpune toate sentimentele în opera sa, pentru a și-o pune astfel la îndemâna celorlalți.“ -Vincent van Gogh (Ibidem, p. 198).