Vina de a fi profesor…

4

7-josProverbul „Meseria e brățară de aur” va dăinui în timp și fiecare om care reușește să-și câștige traiul de zi cu zi prin sudoarea frunții sale trebuie respectat, indiferent dacă locul său de muncă e sau nu apreciat de unii sau de alții. Mai grav e să uri, să stai la mila statului sau – lucru chiar condamnabil – e să fii o povară părinților până ce aceștia vor trece spre meleaguri de unde nu se mai pot întoarce.
Meserie versus profesie… A fi dascăl nu înseamnă a fi un meseriaș. Nu! A fi la catedră înseamnă a avea o profesie, care, ce-i drept, ar trebui să-ți asigure un trai decent – dar aceasta e o altă poveste –, care să impună din capul locului o altă atitudine a semenilor față de tine, cel care îți sacrifici existența pentru a-i lumina pe alții, pentru a-i ajuta să descopere în ei înșiși acel ceva care să-i poarte cu pași siguri spre viața de adult, spre câmpul muncii, spre performanță, spre a descoperi și a ține cont de valori morale. Mai înseamnă să îndrumi pașii celor care-și pun mintea și sufletele în mâinile tale pentru a-i face să-și pună întrebări, pentru a-i învăța cum să învețe. A fi la catedră e o profesie care te obligă să ai o conduită exemplară permanent, oriunde și oricând. E adevărat că, așa cum pădure fără uscături nu există, unii care iau leafa, deși poate „tobă de carte” sau nu, ar trebui să încerce să lucreze în alte domenii (fără a intra acum în detalii). Omul de la catedră nu e un meseriaș. El nu are un strung în față, și pe baza unor măsurători, la care trebuie să fabrice un număr de piese, care dacă ar fi unele greșite să fie tras la răspundere că nu a reglat mașina cum trebuie sau că nu a măsurat corect. De aici, vine diferența…
A fi cadru didactic înseamnă a lucra cu elevul, depinzând nu doar de elev, ci și de familia din care acesta vine, dar mai grav, și de societate, și de mass-media. Pare o luptă pierdută, uneori, în demersul cadrului didactic de a-și face cum trebuie datoria, deoarece între el și elev apare acel zid peste care nu se poate sări și prin care nu se poate trece: lipsa motivației e materia primă a acestui perete. Când auzi un părinte spunând: „Mai am doi acasă care au terminat liceul și nu au loc de muncă și-i țin tot pe banii mei!”, îți dai seama că lupți nu doar cu elevul și așa greu de convins să renunțe la televizor și la calculator, dar și cu un părinte total dezinteresat de a-i fi copilului un sprijin în tot ceea ce înseamnă școală.
Se cuvine să cerem iertare părinților care fac mari sacrificii pentru a-i ajuta pe copii să ajungă oameni prin carte. Dar trebuie să nu aruncăm mereu vina pe cadrul didactic atunci când eșecul școlar apare, uneori, în cazul a doi-trei copii dintr-un colectiv de elevi sau chiar a mai multora. După cele patru-șase ore de stat în școală, după caz, elevul pleacă acasă, unde, revenit în sânul familiei, dacă nu este COPIL, nu există nici succes școlar. Ce înseamnă COPIL?Așa cum școala îl ghidează după un orar pe elev, în familie copilul pentru a avea rezultate trebuie să respecte un program și e necesar să i se explice și să se aplice un fel de regulament al familiei cu drepturi și obligații. Nu cred că sunt foarte mulți copii care să învețe de plăcere. Copilul – să spunem lucrurilor pe nume – va prefera jocurile, cititului, scrisului, învățatului. De aceea un rol foarte important îi revine părintelui de a-i face un program, de a verifica respectarea acestuia, de a-l încuraja, aprecia pe copil pentru rezultatele cât de mici, dar și să aibă o atitudine fermă când copilul nu-și respectă obligațiile, interzicându-i să stea la televizor, la calculator etc. până nu își respectă îndatoririle.
A iubi un copil nu presupune a-i da tot. A iubi un copil nu presupune a-l lăsa uitat în fața jocului preferat. A iubi un copil înseamnă și a-i interzice accesul la ceea ce preferă până nu se achită de obligații. A iubi un copil înseamnă și a observa ce a învățat el. Nu a-i rezolva temele. Părinții ar putea să-i ceară copilului cât ei fac anumite treburi prin gospodărie să-și facă temele și când termină să le arate cât a scris. Cât mama pune masa sau tatăl, după caz, ar putea să-l asculte pe copil din lecția de pregătit (o definiție, o clasificare etc.) pentru a vedea cât este de sârguincios. Câți elevi sunt care, plecați din clasă, uită să deschidă ghiozdanele până a doua zi când intră în clasă!
Relația familie-școală nu înseamnă doar ca învățătorul sau dirigintele să comunice niște note sau să motiveze absențe. Societatea zilelor noastre vine cu prea multe oferte care-l nimicesc pe copil: accesul liber la atâtea televiziuni, la rețele de socializare, la alte tentații care pot afecta și sănătatea. De aceea, trebuie permanent supravegheat, fără a-l lipsi de dreptul lui de a face și lucruri care să-i pună în valoare preferințele atât timp cât sunt unele care să nu-i facă rău.
Să auzi un părinte, care spune că: „Nu verific ce teme face. Nu îl întreb ce are de învățat. Nu sunt plătit pentru asta. Profesorul este!”, te pune pe gânduri. Eșecul școlar are multe cauze și una dintre ele este și o asemenea atitudine. Necazul mare este că niște rezultate slabe sunt puse în cârca, mereu, a cadrului didactic, fără a vedea mediul de unde vine elevul. Copilul care vede la televizor cum sunt trase la răspundere cadre didactice, din păcate, și pe nedrept, care-și aude părinții jignind învățătorul sau profesorul atunci când odrasla ia o notă mică, fără a se întreba dacă al lor fiu sau fiică deschisese caietul de notițe sau de teme, nu va mai avea nici respect față de tot ce înseamnă școală și nici nu va cunoaște, din păcate, succesul școlar, după puterile lui, firește.
Vina de a fi profesor, azi, în România… e că nu spunem lucrurilor pe nume: acceptăm să lucrăm după programe depășite, după manuale editate, unele, acum 17 ani, care nu sunt actualizate după noi norme de ortografie – și trebuie să le cerem elevilor să scrie corect –, că evaluările naționale nu neapărat aduc valoare (valoare ar aduce lupta elevului pentru un loc într-un liceu bun – examenul la liceu ar fi ideal), că intră prin ușa din dos la licee elevi care nu au competențele necesare pentru asemenea treaptă de școlarizare și că ar trebui să facă școală de ucenici sau profesională, că nu avem dotări pentru anul în care trăim, că supraviețuim cu salarii mici fără a avea resurse financiare pentru a ne putea cumpăra cărți, reviste de specialitate.
Vina de a fi profesor a unui elev care, ieșit după ore, e doar hrănit și adăpostit sub un acoperiș… pentru această vină cum să mai fim condamnați? Dacă și un singur astfel de copil are totuși măcar rezultate mediocre sau bune, nu excelente, e apreciată truda cadrului didactic? Experiența la catedră ne cam arată că nu.
 
Ana-Maria GAVRIL,
Școala Gimnazială Mareșal C. Prezan, Dumești jud. Vaslui