Pentru prima dată în ultimii 50 de ani (luăm un reper temporal rotund și convențional), tezele elevilor români din clasele liceale terminale au fost corectate în afara granițelor unităților administrativ-teritoriale (raioane/regiuni între
1965-1968 și județe din 1968 până astăzi). N-am verificat istoria mai veche, dar este posibil să avem de-a face cu o premieră absolută a învățământului românesc. Care au fost mobilurile acestei decizii? Neîndoielnic, încercarea de a stopa tentativele de fraudă în arie națională. Semnalele primite de MECS în ultimii ani, dar și observațiile directe ale inspectorilor școlari și ale trimișilor săi pe teren arătau o îngrijorătoare extindere a corupției mici (corupția mare este în alte părți!) la examenele finale (evaluarea gimnaziștilor și bacalaureatul). În această „horă” periculoasă au fost antrenați uneori părinți, cadre didactice, elevi și chiar inspectori școlari, prinși în ofsaid în cele mai diverse circumstanțe.
În același timp, s-au înăsprit măsurile de siguranță în sălile de examen și în cele destinate corectării prin instalarea camerelor video și a aparaturii de înregistrare acustică. Toată lumea a simțit schimbarea de macaz. Cadre didactice cu experiență mărturiseau că au avut anul acesta un anumit disconfort psihic la evaluare și la bacalaureat, simțindu-se supravegheate, controlate, pândite de ochi nevăzuți, supuse unor restricții ce ieșeau din obișnuit: monitorizate în deplasarea la baie ori având interdicția de a deschide telefonul pentru a verifica bunăoară starea copilului rămas acasă. Personal, cred că măsurile luate anul acesta, dincolo de excesul de zel al unor coordonatori cu mistica funcției, sunt corecte și necesare. Odată și odată trebuie stopată apetența unora pentru șpaga la examen, soldată, cum bine se știe, cu bulversarea ierarhiei valorilor. Un copil „împins” de „cricul” unei „pile” neortodoxe va ocupa un loc nemeritat pe o scară a competenței. Iar acest fapt este inacceptabil.
A doua observație de ordin general se referă la dificultățile reale privind manipularea a mii de teze în centrele județene de reședință: strângerea lor riguroasă, numerotarea, sigilarea, transportul la destinațiile stabilite de minister. Și apoi sensul invers, ceea ce presupune firesc griji, emoții, vigilență, devotament. Nu s-au semnalat până acum accidente nefericite grave, voluntare ori involuntare, deși se putea întâmpla orice, dată fiind miza majoră aflată în joc. Supravegherea asigurată de profesorii-asistenți și de alte cadre didactice, asociată cu tehnologia modernă, a garantat o desfășurare optimă a bacalaureatului. Că ici-colo au fost eliminați câțiva adolescenți insolenți, dedați la rele, intră în ecuația normalului românesc. Mă grăbesc să spun să vocația fraudei nu este însă un dat fatal al națiunii noastre și că apucăturile ce țin de devianța comportamentală în societate sunt excepții. Majoritatea bacalaurea­ților a acceptat condițiile impuse și nu s-a frisonat simandicos. Sunt șanse ca actualele reguli să devină obișnuință.
Calitatea și nivelul de dificultate al subiectelor au devenit de la o vreme teme predilecte ale analiștilor și publiciștilor infatigabili. Ca și la evaluarea națională recentă, subiectele bacalaureatului 2015 au fost accesibile pentru marea masă de absolvenți. Subiectul I (S1) a resuscitat interesul, cel puțin câteva zile, pentru o piesă uitată a lui Mihail Sebastian, Ultima oră (Varianta 5, filiera teoretică, profilul umanist; filiera vocațională, profilul pedagogic). „Vedeta” aceluiași autor rămâne indiscutabil comedia sentimentală Steaua fără nume, jucată de-a lungul anilor și intrată în conștiința publică. Cele nouă cerințe pe imaginea fragmentului propus nu depășesc – să ni se ierte alegația! – nivelul gimnazial. Deși vorbim de o altă vârstă intelectuală, aceea a absolvenților de liceu, încă sunt elevi incapabili să precizeze corect câte un sinonim neologic pentru sensul contextual al cuvintelor pomenește și trecută. Nici rolul virgulei în structura lingvistică Vă mulțumesc, domnule secretar nu a fost deslușit de toți, deși vocativul era vizibil cu ochiul liber de la distanță. Mai generos s-a dovedit enunțul cu substantivul pagină cu sens conotativ, rezolvat de mai mulți candidați. Opțiunea cea mai frecventă a mers către sintagma pagina vieții, în construcții sentimental-adolescentine. Tema discuției dintre cele două personaje, domnișoara Gaby și impasibilul secretar, intră în categoria folclorică a cerințelor „mură-n gură”. Mărcile adresării directe, o modalitate de caracterizare a neconsolatei domnișoare Gaby, două trăsături ale genului dra­matic, comentarea unei secvențe din text n-au implicat vreo dificu­l­tate. Rolul didascaliilor însă a generat considerații de toată mâna, de la cele judicioase până la altele trăsnite și hazlii.
S2 a sunat astfel: „Scrie un text de tip argumentativ de 150-300 de cuvinte despre rolul scriitorilor în societate”. Dacă la filiera tehnolo­gică li s-a cerut elevilor să argu­menteze rolul sportului în viața omului modern, în cazul de față tema a fost ceva mai pretențioasă, din cel puțin două considerente. Prin forța obiectivă a destinului lor intelectual, elevii știu puține despre scriitori și despre menirea lor în cetate; unii nici n-au văzut vreodată un scriitor în carne și oase și nici nu se pot pronunța aplicat asupra acestei probleme, care ține de o anumită subtilitate a spi­ritu­lui și de maturitatea culturală; în al doilea rând, mitul scriitorului s-a prăbușit în era informațională și alte mituri, mai acroșante, i-au luat locul: Internet, Facebook, imagologia vedetei de toate felurile, avangarda video, susținute de o tehnologie în plină expansiune. În consecință, absolut previzibil, liceenii noștri umaniști s-au grăbit să ne asigure, în teze, că scriitorul este foarte impor­tant la nivel național și… planetar și că poate chiar mișca munții din loc. Este o viziune naivă și în bună măsură convențională, impusă de forța clișeis­tică a sloganurilor și truismelor didactice. Conformiști și cu teama de a nu greși, bacalaureații au intrat în zona securizantă a locurilor comune și au admis, aproape la unison, că nimic esențial nu se poate face fără scriitori. Exemplificările lor au fost extrase aproape fără excepție din lista scriitorilor studiați în cei patru ani de liceu. Iată câteva citate semnificative, concentrate telegrafic: „lectura este baza cunoașterii”; „de la cronicari până azi scriitorii români ne oferă lecții de viață”; „scriitorii vindecă sufletele oamenilor”; „unii autori au trăit în condiții inumane: de exemplu Eminescu”; „scriitorii sunt foarte importanți căci fără ei n-am putea să promovăm examenul de bacalaureat” (sic!). Un adolescent este încă mai categoric: „fără scriitori noi nu am avea ce să studiem la școală”; sau: „fără scriitori o țară nu are valoare”; „literatura scoate oamenii din monotonia zilnică”. Cineva face considerații bizare de ordin istoric: „Mulți scriitori au murit în război și abia atunci alții au putut să debuteze”; „scriitorii înfrumusețează expresivitatea limbii și literaturii”; „cărțile ne îmbogățesc vocabularul și cunoștințele”; „în trecut tinerii erau nevoiți să citească o carte”. Enunțul de mai sus vrea să omologheze lectura ca supliciu. „Scriitorii propun o viziune asupra lumii”; „literatura trebuie citită și printre rânduri”; „Rebreanu ne învață că importante sunt sănătatea și viața și nu averea”. Două aprecieri critice insolite: „Scriitorii ajung uneori să se comporte ca personajele lor”; „Scriitorul trebuie întâi să devină cunoscut pe Internet și apoi să publice cărțile pe hârtie”. Această ultimă recomandare atestă schimbarea de optică a tinerei generații, acaparată definitiv de spațiul virtual. Scriitorii invocați predilect în eseurile argumentative: Grigore Ureche (sic!), Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi, Marin Preda ș.a. Eronat, M. Sadoveanu este plasat de un elev la „Junimea”. „O scrisoare pierdută ar fi o tragicomedie clasică”. „Literatura este emimesis” (în loc de mimesis).
Subiectul al treilea a avut următorul enunț: „Redactează un eseu de 600-900 de cuvinte în care să prezinți relația dintre două personaje dintr-un roman interbelic studiat”. Opțiuni posibile: Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), Mihail Sadoveanu (Baltagul, Creanga de aur, Frații Jderi), G. Călinescu (Enigma Otiliei), Mircea Eliade (Maitreyi). Nicio capcană în cuprinsul cerinței de mai sus! Cei mai mulți elevi din eșantionul nostru au optat, cum era de așteptat, pentru solidul roman rebrenian din 1920, Ion. Datele de istorie literară continuă să dea bătăi de cap adolescenților imberbi, care scriu fără să clipească și alți ani de apariție: 1923, 1930 și chiar 1965, deși adjectivul interbelic n-are niciun echivoc. Și romanul camilpetrescian din 1929 este plasat când în 1916, când în epoca postbelică. O opțiune greșită, Moromeții, de Marin Preda, le-a adus unora 0 (zero) puncte și o situare valorică finală sub medie. A funcționat probabil și de această dată confuzia, care a adus multă întristare acum câțiva ani, între timpul acțiunii (1936-1937) și momentul publicării romanului predist (1955).
Eseurile au pendulat între abordarea sobră și nuanțată a relației în cuplu Ion – Ana plus frumoasa Florica, Felix – Otilia, Ștefan Gheorghidiu – Ela, Alan – Maitreyi, Vitoria Lipan – Nichifor Lipan. Elevii mai puțin siguri pe puterea lor de interpretare literară s-au mulțumit să reproducă partituri-standard din manuale ori cel mai adesea din cărțile de comentarii. Având în față tezele unor elevi „umaniști” (cum se spune uzual), am putut constata că ortografia și punctuația nu mai sunt în suferință ca la alții, argumentarea este coerentă și exactă, expresivitatea acceptabilă, grafia decentă, ca și punerea în pagină. Ici-colo își fac loc prețiozități adolescentine ori enormități care ne pun pe gânduri. Într-o teză foarte bună, o adolescentă (după toate semnele) citează „Mein Kampf”, de Hitler, socotind-o o carte de căpătâi pentru generația anilor ’30. Așa o fi fost, dar reverberația numelui liderului nazist dă frisoane și astăzi, când memoria colectivă păstrează intactă amintirea ororilor fascismului. Un elev scrie netulburat să romanul exotic Maitreyi din 1933 prezintă canalizarea Dunării (sic!). Un altul consideră că Ion este un roman realist-subiectiv (sic!), iar Moromeții tratează problematica satului transilvănean (sic!). Glume adolescentine.
Breviar statistic: Centrul vasluian de corectare la care am fost repartizat a primit 970 de teze, împărțite echitabil unei echipe de 22 de corectori; altfel spus: 11 cupluri compatibile. Un număr relativ mic de elevi a primit note sub 5,00; cele mai multe s-au plasat în intervalul docimologic 6,50-8,50. Am avut onoarea să evaluez 88 de teze, din care 7 au aparținut elevilor nevăzători care au scris în alfabetul Braille, „retradus” în alfabet românesc. În totalul de teze nu s-a distins niciuna ca excepțională, dar trebuie reținut că masa elevilor a rezolvat subiectele la un nivel onorabil.
În spațiul județului Vaslui (tezele locale au fost duse în ținuturile de nord) s-au înscris 3056 de elevi, s-au prezentat 2959, au absentat 97. După toate estimările, rezultatele finale vor fi superioare celor de anul trecut, ca și în cazul evaluării naționale. Ne place să credem că accesibilitatea subiectelor la ambele examene n-a fost dictată de „rațiuni politice superioare”. Un fapt este cert: structura valorică a elevilor români nu justifică subiectele „elitiste”, pretențioase, inaccesibile, care să producă inhibiții și „complexe” intelectuale. Avem elevi de toate categoriile, de la olimpici de excepție până la cei care intră în sfera analfabetismului funcțional. Este un dat obiectiv, demonstrabil statistic.
Filozofia bacalaureatului a rămas în esență aceeași, iar structura internă a păstrat „paradigma” anilor precedenți: evaluarea compe­tențelor lingvistice, cu trei trepte (mediu, avansat, experi­mentat) – sistem care are din ce în ce mai mulți contestatari, evaluarea compe­tențelor digitale și a celor de comunicare într-o limbă modernă, la care se adaugă și cele trei probe scrise eliminatorii. Formatul probelor orale a rămas neschimbat, în pofida numeroaselor sugestii de înnoire venite din partea comunității didactice. Două aspecte impun nuanțe noi: subiecte mai abordabile decât anii trecuți și maniera cvasipolițienească de supraveghere a candidaților, a corectorilor și coordonatorilor din centrele de examen și de evaluare. Poate că este mai bine așa.
Experiența bacalaureatului 2015 ne-a ajutat să înțelegem mai bine spiritul epocii noastre, definit prin pragmatism, magia calculatorului, propensiunea către vizual, emanciparea timpurie a copiilor și îmbrățișarea necondiționată a tehnologiilor moderne. Sub ochii noștri se naște o nouă mitologie, aceea digitală, mai puternică și mai expansivă decât toate mitologiile de până acum. Bacalaureatul nu putea lipsi de la acest „banchet” al clipei. Viitorul va fi digital sau – sa că parafrazăm o zicere celebră – nu va fi deloc.
Teodor PRACSIU