Postul de televiziune EMI TV a găzduit în 4 iunie 2021 dezbaterea „Viitorul educației naționale“. Am răspuns invitației de a participa la examinarea soartei unui domeniu important al articulării viitorului și am prezentat concepția pe care am articulat-o. Ea pleacă de la trei premise simple.
Educația prefigurează viitorul unei națiuni. O națiune depinde de capacitatea statului național de a-și exercita competent răspunderile – statul național fiind înțeles la distanță de statul etnic, dar și de statul minimalizat prin efectele globalizării.
Educația rămâne un domeniu al politicilor naționale. Așa cum nici democratizarea (Pierre Mannent), nici asistența socială (Jürgen Habermas), nici dezvoltarea (Andrei Marga) nu sunt posibile fără stat național, tot astfel nici educația care să sprijine eforturile de dezvoltare ale unei națiuni democratice nu este posibilă fără a-și asuma situația națiunii respective.
Teza ce sintetizează opinia mea asupra viitorul educației în România este că acesta atârnă acum de reformarea ei. Este, în alte cuvinte, necesară acum o nouă reformă după reforma cuprinzătoare lansată în 1997-2000. Firește, prin reformă înțelegând – la propriu – schimbare de sistem!
Așa cum schimbarea cursului monedei nu este reformă economică, modificările bugetare nu sunt reformă financiară, simplificarea organizării guvernului nu este reformă politică, recrutarea în altă formă a magistraților nu este reformă juridică, tot astfel schimbarea evaluării rezultatelor sau a standardelor sau alocarea de ore pe discipline sau ameliorarea infrastructurii nu sunt reformă a educației. Schimbările pot fi importante, dar nu sunt încă reforme.
Dacă luăm termenul la propriu, ca schimbare a sistemului existent, atunci se poate spune, cu argumente suficiente, că în 1997-2000 România a intrat pe cursul unei reforme a educației care punea capăt sistemului de educație al socialismului răsăritean și instala sistemul unei societăți deschise. A și fost, de altfel, cum atestă arhivele, singura reformă recunoscută internațional a educației din țara noastră de atunci încoace.
Din nefericire, din 2001 au urmat afectări de piese ale acestei reforme. Curriculumul învățământului preuniversitar (1998), atunci un reper în spațiul internațional, a fost modificat fără a-l înțelege. Proiectul relansării învățământului rural a fost slăbit. Dezvoltarea învățământului profesional s-a oprit. Autonomia universitară a fost sacrificată. S-au încercat soluții nefericite, cu adăugarea de piese inadecvate (precum finanțarea per capita la elevi), sau înlocuirea meritocrației cu activismul, care au dus de fapt la oprirea dezvoltării. Reflecția calificată asupra politicii educaționale s-a redus la acceptarea deciziilor birocratice. S-au făcut promisiuni de reformă, dar nu s-au adus mai mult decât găselnițe.
Suntem și astăzi în mediul unei crize a educației. Nevoia unei reforme a educației a fost semnalată înainte de pandemia din 2020 chiar în țări de referință – SUA, Germania, Franța (detaliat în A. Marga, C. Clipa, R. Motica, Dezbaterile de la Sinaia. Criza educației, Ecou Transilvan, 2020), după ce Marea Britanie fructifica încă o reformă mai veche, iar China tocmai își reorganizase educația. Reforma era de ani buni la ordinea zilei, iar pandemia din 2020-2021 i-a sporit urgența.
În România însă, indicatorii erau de mai mult timp de natură să facă din reforma educației singura soluție. Cum am menționat și cu alt prilej, este destul să amintim declinul multiplu din țara noastră. Un declin al pregătirii profesionale – reducerea efectivului meseriașilor de valoare, a maiștrilor pregătiți, a inginerilor capabili, a profesorilor cu format, a cercetătorilor cu rezultate, a universitarilor capabili de soluții, a creatorilor de concepții și viziuni. Un declin al funcționării instituțiilor, care face ca niciuna să nu mai fie, decât insular, conform misiunii proprii. Un declin al motivației și capacității de a face față cu idei noi situației de criză extinsă a vieții sociale. Un declin al prezenței externe a României, care a ajuns să conteze tot mai puțin ca partener și tot mai mult ca obiect al deciziilor luate în altă parte.
În educația din România s-au îngroșat fenomene grave. Doctoratele s-au compromis durabil prin expansiunea plagiatului, care nici nu este încă dezvăluit în toată grozăvia sa. Nivelul profesurilor universitare este destul de jos – ca urmare a criteriilor greșite de selecție. Pe scară mare, conducerile școlare și universitare, urmare a sistemului lacunar de selecție, nu dispun de cultura instituțională. Corupția este mai mare ca oricând în istorie. De ani buni nu mai urcă pe scenă oameni în stare să conceapă educația ca întreg, deși pot fi „tehnicieni“, „experți“ ai unor fragmente.
Am avertizat de multe ori asupra derivei (vezi A. Marga, Speranța rațiunii, EFES, Cluj-Napoca, 2006; A. Marga, Reforma modernă a educației, Tribuna, Cluj-Napoca, 2015). Nici nu se putea altfel, în contextul distrugerii Noului Curriculum Național (1998), al aplicării eronate a Declarației de la Bologna (1999), al aplicării discutabilei legi a educației (2011). Am prevenit că educația din România a luat o direcție greșită, care va costa din greu. Scăderea învățării, adâncirea inegalităților sociale, sporirea neîncrederii în învățământ, emigrarea masivă, slăbirea vârfurilor universitare, uniformizarea la nivel jos a școlilor și facultăților, creativitatea modestă, expansiunea amatorismului în societate sunt efectele. Cu infime excepții! Țara noastră înregistează deja „o fugă a elevilor și studenților de propriul sistem de educație“ și o masivă trecere a elevilor de la „public“ la „privat“. Peste toate, România este pândită mai nou de o prăbușire și mai gravă a profesionalismului. Prea multe industrii competitive de odinioară nu și-au revenit.
Din toate aceste considerente, care sunt de altfel lesne cuantificabile, am propus reforma educației (vezi A. Marga, Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc, Niculescu, București, 2019, și, mai nou, pe larg în A. Marga, Viitorul universității, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020). Situația a ajuns într-un punct încât reparațiile, ameliorările, măsurile parțiale nu rezolvă mare lucru. Numai o nouă reformă mai poate da rezultate.
de Andrei Marga – profesor universitar
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021
