În vremea din urmă, discuțiile legate de sistemul național de educație s-au concentrat excesiv pe nivelul de finanțare. Subiectul este de înțeles, în încercarea de a pune de acord declarațiile politicienilor cu cerințele unei societăți civilizate.
 A trecut un sfert de veac de când, luați de val, am abandonat societatea socialistă multilateral dezvoltată (SSMD!!!) și am pășit în capitalism. Unii cu mai mult entuziasm, alții cu mai puțin.
Sistemul național de educație s-a transformat radical. Așteptările societății s-au schimbat odată cu relațiile interinstituționale și interumane.
Din nefericire, cadrul legislativ nu a reușit să sincronizeze obiectivele cu evoluția economică. Legile educației, efemere și mult prea stufoase, au înglobat mai multă patimă politică decât expertiză și clarviziune.
Sigur lucrurile s-au schimbat (au evoluat?). Dar acest lucru s-a întâmplat necontrolat și mai mult sub presiunea unor solicitări de moment. Încet, încet (mult prea încet), oamenii au descoperit că școala este a comunității și că eficiența educației im­plică un suport financiar important. Ceea ce se întâmpla în vechiul regim la o simplă solicitare a „partidului” s-a transformat în subiect al cererilor de oferte, selecții, recepții facturi și plăți.
Dacă înainte vreme o basculantă de pietriș pentru școală sau amenajarea unui trotuar nu costau nimic, în prezent nu se mișcă nimic fără ordine de plată și avizele contabile necesare. Atât timp cât școlile beneficiază de o finanțare corectă, nu există motive de regret. În plus, circulația trans­pa­rentă a fondurilor și respectarea normelor financiar-contabile oferă certitudinea că banul public este cheltuit eficient.
Din nefericire, au fost extrem de puține momentele în care sistemul național de educație a beneficiat de o finanțare adecvată.
Lucrurile complicate, așa cum le știm în zilele noastre, sunt rezultatul suprapunerii problemelor economice cu deficiențe de ordin legislativ. Câr­pelile, ajustările, ezitările și revenirile au fost mereu în actualitate. Ordine de ministru publicate și retrase, ordine care modifică ordinele pre­cedente etc. Finanțarea adecvată a sistemului a început să devină un obiectiv prea îndepărtat. Dar oamenii mai au speranțe legate de crearea unui cadru legislativ adecvat și stabil. O nouă lege a edu­ca­ției, la care se lucrează, ar putea fi soluția.
Dar semnalele intermitente pe care le primim nu sunt prea încurajatoare.
Poate unii funcționari din administrația cen­trală au obosit pe metereze. Poate sindicatele s-au moleșit sau… Nu știm. Știm că avem probleme și că gestionăm un sistem în care avem din ce în ce mai des senzația de „déjà vu”.
Tinerii noștri colegi (cadre didactice) s-ar putea să fie surprinși de originalitatea unor reglementări. Cei care au o experiență ceva mai mare știu că nu s-a inventat acum gaura la macaroană.
Câteva exemple pot fi considerate „de manual”.
Conducerea școlilor este asigurată de consiliile de administrație. În conformitate cu legislația actuală, acestea pot fi constituite din 7, 9 sau 13 membri. În cazul în care consiliul este alcătuit din 13 membri, 6 dintre aceștia sunt profesori, 3 sunt consilieri locali, 3 sunt reprezentanți ai părinților și unul este reprezentantul primarului. În cazul unităților de învățământ în care există clase cu pre­dare într-o limba maternă a minorităților naționale, directorul va solicita consiliului reprezentativ al părinților să desemneze și un reprezentant al părinților elevilor din aceste clase. Reprezentantul organizațiilor sindicale trebuie invitat.
De la prima vedere se constată că profesorii nu reprezintă majoritatea. La o analiză mai atentă, se constată și că este extrem de greu de obținut cvorumul de 2/3. Dar lucrurile tre­buie să funcționeze! Și cu multă diplomație și adaptabilitate directorii chiar mențin sistemul în funcțiune.
Neastâmpărul unora și nestă­pânita dorință de inovare au adus schimbări importante în structura organelor de conducere colectivă operabile din acest an școlar.
„…din cota rezervată părinților un loc este repartizat cu drept de vot unui reprezentant al elevilor care a împlinit vârsta de 18 ani.”
În cazul în care consiliul de administrație este constituit din 7 sau 9 membri, părinții au doar 2 re­pre­zentanți. Un loc va fi ocupat de reprezentantul elevilor. Mai rămâne un reprezentant al părinților care trebuie să reprezinte și elevii din clasele cu predare în limba minorităților!?
Se schimbă lucrurile și în ceea ce privește consiliul profesoral. „Consiliul profesoral este alcătuit din totalitatea personalului didactic de predare și de instruire practică, cu norma de bază în unitatea de învățământ respectivă, titular și suplinitor și are rol de decizie în domeniul instructiv-educativ.” Numai că același mecanism a dus la adăugiri greu de explicat. „…directorul unității de învățământ are obligația de a convoca obligatoriu(!) personalul didactic auxiliar, cât și personalul nedidactic la ședințele consiliului profesoral în care se dezbat probleme specifice acestor categorii de personal, iar la aceste ședințe… personalul didactic auxiliar și nedidactic(!!!) participă cu drept de vot.” Ce Doamne iartă-mă decizii din domeniul instructiv-educativ vizează activitatea paznicilor, îngrijitoarelor sau munci­torilor de întreținere? Nu știu. Nu înțeleg și mi se pare aberant.
Înclin să cred că unii nostalgici (sindicaliști sau amploaiați ai ministerului) doresc să reînvie vremurile când tanti Dița, îngrijitoarea, dădea de pământ cu directorul în ședințele de partid. Poate!
Dacă nu ați știut sau ați uitat, puteți revedea Legea 11/1971, adoptată de MAN (Marea Adunare Națională), în vigoare până în 1978, din care spicuim câteva secvențe:
„Comitetele și consiliile oamenilor muncii se constituie din… reprezentanți aleși ai oamenilor muncii. În unitățile unde lucrează oameni ai mun­cii din rândul naționalităților conlocuitoare, din comitete și consilii vor face parte și oameni ai muncii aparținând acestor naționalități.
– trei până la unsprezece reprezentanți ai oamenilor muncii aleși la fiecare doi ani, din rândul muncitorilor, maiștrilor și personalului tehnic…
– președintele comitetului sindicatului ca re­prezentant de drept al conducerii sindicatului din unitatea respectivă,
– secretarul organizației Uniunii Tineretului Co­munist din unitatea respectivă.”
Vi se pare că s-a schimbat ceva? Înțelegeți moti­vele de îngrijorare legate de o nouă formă a Legii educației?
Ioan ARDELEANU