Vertical și departe

Vertical și departe
Foto: dreamstime

Imaginați-vă un bărbat care, în mijlocul unui naufragiu, ar alege să se salveze pe sine lăsându-și soția și copilul pradă valurilor. Imaginați-vă un părinte care și-ar înfometa copilul pentru a dona unei organizații care se ocupă de protecția mediului. Imaginați-vă un bolnav care mituiește autoritățile pentru a ocupa un loc cât mai sus pe o listă a celor care așteaptă un transplant. Imaginați-vă un fanatic executând oameni nevinovați care nu-i împărtășesc valorile. Exemplele pot continua și veți simți, desigur, că nu sunt simple fantezii. Sunt doar câteva dintre exemplele de înstrăinare morală pe care le putem găsi zilnic în lume. Dacă domniile voastre, dragi cititori, sunteți clădiți ca majoritatea oamenilor, trebuie să fi simțit deja cartonașul galben emoțional cu care a fost sancționată fiecare dintre aceste situații.

La o analiză mai atentă însă, vom vedea că ele nu sunt perfect asemănătoare structural. Pentru că, în cazul unora, reproșăm actorilor morali prea marea apropiere de sine, incapacitatea de a privi mai departe, dincolo de interesul individual imediat, pe când în altele, dimpotrivă, le reproșăm că privesc prea departe, ignorând nevoile din vecinătatea imediată. Într-o accepțiune simplă, dar convingătoare, competența morală este probabil tocmai arta de a stabili, în fiecare situație în parte, distanța corectă. Pot folosi o metaforă ceva mai concretă și intuitivă: nu poți avea o perspectivă a pădurii (sau, după caz, a spațiului moral) nici de la nivelul orizontal al târâtoarei, nici din Olimpul zeilor. Competența morală e o artă a deplasării: când mai jos, pentru a proteja, a mângâia, a înțe­lege și a vedea la fața locului, când mai sus, de acolo de unde se văd sistemele nervoase ale realității, de acolo de unde se văd mai vag ale fiecăruia dintre noi în parte, dar mai limpede cele care sunt ale tuturor. Să încheiem această (deja prea) lungă introducere: a-ți abandona temporar binele imediat pentru binele mai puțin intuitiv și mai puțin tentant al celor nenăscuți, a păstra cu sacrificiul propriu și cu riscul personal integritatea unor principii și valori necorporale („să aperi cu trupul tău concret principii abstracte“, spune memorabil Radu Vancu) este pesemne unul dintre foarte puținele lucruri care ne diferențiază decisiv de restul regnului animal.

Dacă privim lucrurile așa, putem spune că societatea românească suferă cronic de miopie și că sistemul de învățământ nu face excepție, ba chiar hrănește această societate, o ajută să-și perpetueze schemele funcționale la infinit, într-o spirală care ne sortește de atâta vreme inadecvării și analfabetismului moral. Sau, dacă preferați, favorizăm ineluctabil apropierea în dauna distanței, prezentul în dauna viitorului, utilitatea în dauna deontologiei.

Odată decelat acest tipar, el devine evident și ubicuu, un cadru interpretativ care strânge, deloc idiosincratic, fenomene dintre cele mai diverse. Cadrul legislativ cârpit frecvent devine un simptom al lipsei distanței corecte care, în cazul în speță, ar trebui să ia forma unei viziuni normative pe termen lung. Elevul sau studentul care copiază fără să bănuiască faptul elementar că impostura lui va aduce cândva răni profunde – poate chiar letale – unor indivizi sau grupului social în ansamblu. Profesorul care se închide în clasă într-un cocon de bune practici, fără să bănuiască faptul că dedicarea lui e tot o formă de pasivitate și de abandon, chiar dacă una mai puțin blamabilă și, dintr-un anumit punct de vedere, perfect inteligibilă. Școala care pregătește doar pentru examene fără a forma. Vitrina cu premii la olimpiade care stă pe un munte de caractere zdrobite. Ploconeala în fața unor autorități locale. Inspectorul ca maestru al formelor fără fond, dedicat exclusiv echilibristicii complicate care îi prezervă funcția. Toate sunt forme de a privi aproape, miop, pe termen scurt, amnezic, fără gri­ja celor ce vin, fără grija edificării țesăturilor axiologice complexe care susțin și păstrează vie o societate. Într-adevăr, accentul pus în ultima vreme de diferite organizații pe nevoia de viziune și de leadership real nu este, din această ­perspectivă, decât nevoia de distanță, de a privi departe. Nevoia de verticalitate și de principialitate, atâta câtă e, reprezintă de asemenea o jinduire după privirea de sus și căutarea distanței corecte. Simplu spus, nevoia de a ieși din cușca sufocantă a intereselor imediate (care nu este nevoie să fie neapărat personale), a binelui conjunctural și a etologiei pure este nevoia de a construi un spațiu mo­­ral, social și politic viabil pentru generațiile ce vin. Dar aceasta nu este, mă tem, strict o chestiune de psihologie individuală. Este și o chestiune sistemică, de arhitectură funcțională, o chestiune de eliberare a privirii morale care, acum, se lovește de zidul aflat puțin mai departe de vârful nasului. Nevoia de distanță și principialitate nu e un moft, este organică și e parte a nevoii de a conferi demnitate și substanță vieții.

Trebuie spus și că, în lumea strâmbă a miopiei morale, inclusiv privirea care încearcă să vadă vertical și la distanță vede cel mai adesea rău, pervers, distructiv. Nu privim la distanță pentru a învălui cu grija noastră generațiile ce vin, generațiile față de care suntem datori cu o societate democratică, solidă politic, substanțială axiologic, privim cel mai adesea departe pentru a ne exonera și a ne justifica. Privim la distanță fie spre idealuri de mucava, simple abstracțiuni care nu însuflețesc nimic și nu pot fi operaționalizate, fie spre oameni de paie cărora le putem pune în spate toate neputințele noastre.

Doru Căstăian – profesor, Liceul de Arte Dimitrie Cuclin, Galați

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului, nr. 28-29 – aprilie-mai 2022