Într-un moment de iluminare, mi-am pus o întrebare legitimă, pe care, probabil, şi-au pus-o mulţi înaintea mea. Care este veriga slabă a sistemului nostru de învăţământ? Gândindu-mă mai atent, am ajuns la concluzia că gradul pozitiv al adjectivului slabă trebuie schimbat cu superlativul cea mai slabă, având în vedere că noi deţinem mai multe verigi şubrede. Aşadar, care să fie? Ministerul de resort, respectiv ministrul în funcţie? Legislaţia fluidă, mereu contestată şi amendată? Inspectoratele şcolare, alcătuite la vârf pe criterii politice? Directorii de şcoli şi licee, pe care-i bat vânturile tuturor conjuncturilor politice? Cadrele didactice, alcătuind o masă profesională neomogenă? Construcţia curriculară (plan-cadru, programe, manuale)?
Dacă medităm o clipă, observăm că aceste elemente ale sistemului educaţional au vulnerabilităţile lor şi toate au fost supuse criticilor, uneori acerbe, în ultimii 27 de ani. Prin decantări succesive, ajungem la o concluzie paradoxală: niciuna dintre cele şase verigi enunţate mai sus nu este cea mai slabă, ci a şaptea: subfinanţarea. Această super-verigă slabă are o influenţă hotărâtoare asupra sistemului educaţiei naţionale şi-i decide destinul. Să introducem în ecuaţie mai întâi salarizarea personalului didactic, rămasă sistematic în coada clasamentului naţional al bugetarilor. O consecinţă resimţită acut şi semnalată ca atare de mult timp este aceea a slabei atractivităţi a carierei didactice pentru absolvenţii facultăţilor. S-au îndreptat mai mereu către învăţământ mediocrităţile onorabile, iar acestea alcătuiesc grosul armatei profesorilor de astăzi. Studenţii de elită au avut opţiuni iniţiale neezitante: drept, informatică, ştiinţe economice, medicină ş.a. Motivaţia salarială nefiind foarte puternică, nu puţine cadre didactice au renunţat la catalog în favoarea unor slujbe lucrative în Occident ori în favoarea altor domenii de activitate în ţară. Respectul comunităţilor locale, al părinţilor şi chiar al elevilor înşişi este relativ faţă de profesori, căci nu reprezintă entităţi influente şi puternice precum un primar sau un parlamentar. Nu o dată cadrele didactice au mărturisit că se simt umilite când sunt luate de sus de câte un părinte potent financiar, venit intempestiv să ceară socoteală pentru notele proaste ale odraslei. Uneori, argumentele raţionale şi de bun-simţ sunt copleşite de simbolul portofoliului doldora, din dosul căruia un interlocutor insolent îşi permite să dea indicaţii preţioase şi să ceară imperativ reperarea onoarei copilului ultragiat printr-o notare prea dură. Banii puţini nasc complexe şi frustrări, provoacă tristeţe şi deprimare. Salariul modic provoacă inerţii profesionale, lene, superficialitate, eludarea unor sarcini, predarea în dorul lelii, fără ritmicitate, fără evaluări serioase şi chiar cu sărituri peste teme şi conţinuturi prevăzute de programă. Sigur, veţi spune, banii nu sunt totul, contează mai cu seamă conştiinţa profesională. Este adevărat, dar, în contrabalans, există şi optica defetistă: „De ce să mă surmenez dacă sunt plătit atât de slab?“ În folclorul cancelariilor se regăsesc şi asemenea atitudini şi reacţii, chiar mai frecvent decât ne-am putea închipui.
Este mai presus de orice îndoială că profesorul bine plătit se va concentra mai serios asupra muncii lui, va fi motivat psihic şi mental să lucreze cu devotament şi să-şi menţină poziţia onorabilă în colectivul didactic. Un efect benefic ar fi acela că ar scădea numărul meditaţiilor în particular şi s-ar atenua tentaţia mitei, a şpăgii, a cadoului ,,alunecos“ pe potoul anilor şcolari. Altfel spus, s-ar însănătoşi climatul de muncă în condiţiile în care veniturile decente ar elimina pe cale naturală derapajele oneroase. Un profesor remunerat corespunzător ar putea să călătorească şi să se documenteze, să se bucure de concedii instructive în ţară şi peste hotare, ar putea să-şi procure cărţile necesare modelării lui intelectuale şi să se doteze cu tehnologie modernă (calculator, laptop, telefon mobil), absolut necesară astăzi pentru documentare şi comunicare eficientă.
O finanţare adecvată ar face ca toate şcolile să arate bine sub raport fizic şi ca mobilier şi dotări (cabinete, laboratoare, bibliotecă, sală multimedia, sală de sport, calculatoare etc.), iar mult invocatele autorizaţii sanitare de funcţionare vor fi obţinute firesc, fără intervenţii strategice ori derogări tactice. Câte calculatoare existente în şcolile noastre nu sunt depăşite moral? Şi câte sunt depăşite? După modelul unor şcoli occidentale, s-ar putea şi la noi să li se ofere gratis tuturor elevilor o masă caldă la prânz, iar cadrelor didactice, contra-cost, la preţuri care bat – vorba sloganului – orice concurenţă.
Pe linia aceleiaşi frumoase proiecţii utopice s-ar putea acorda ajutoare consistente copiilor nevoiaşi, orfani ori cu probleme familiale grave (părinţi divorţaţi ori plecaţi peste hotare într-un fel de abandon şcolar forţat), ar putea fi majorate alocaţiile lunare. Dacă ar fi bani, toate manualele ar fi gratuite şi n-ar mai exista obligaţia returnării la finele anului şcolar, în condiţiile deja ştiute: zdrenţuite, murdare, incomplete.
Corelativ, ar putea fi simţitor îmbunătăţit statutul elevilor cu CES (Cerinţe educaţionale speciale). Înţelegem exact normativele europene ale învăţământului incluziv (integrarea acestor elevi învăţământului de masă), dar ar fi cu totul altceva dacă un profesor de specialitate (expert în psihologie, pedagogie, logopedie etc.) s-ar ocupa strict de maximum 4-5 elevi vitregiţi de destin. Aş pune două întrebări retorice esenţiale: a dat rezultate, până acum, învăţământul incluziv? A cuantificat cineva progresul intelectual la scară naţională al copiilor cu CES?
Un episod benign aruncă o lumină crudă asupra realităţilor româneşti la zi. Un fost inspector şcolar general îmi mărturisea uşor amuzat că un lider sindical din sfera învăţământului contempla la Bucureşti proiectul legii salarizării conceput de Guvernul Grindeanu şi s-a oprit brusc la salarizarea magistraţilor. Eroare fundamentală, dătătoare de vertijuri! Acolo funcţionează legile speciale pe care magistraţii şi le-au bătut în cuie. Nu are sens să ne facem sânge rău. Dacă lefurile cadrelor didactice vor fi decente, este deja o mare victorie a dăscălimii, care ar ieşi din conul de umbră ce i-a fost rezervat prin destinul istoric. Să aşteptăm cu încredere dezbaterea legii şi aprobarea ei.
Dacă bugetul ar fi îndestulător, cu siguranţă că faţa învăţământului românesc ar fi alta. Am putea spune, cu fruntea sus, că suntem cu adevărat în Europa.
 Teodor Pracsiu