Într-un număr recent al revistei „Tribuna“, profesorul Teodor Pracsiu făcea un inventar al verigiilor slabe ale sistemului de învăţământ. Domnia Sa ajunge, în cele din urmă, la concluzia că  „subfinanţarea“ sistemului ar fi, realmente, cea mai evidentă dintre aceste verigi slabe. Foarte multă lume ar fi dispusă să subscrie la opinia colaboratorului „Tribunei“. E şi o formă de confort să reiterezi o problemă reală a şcolii româneşti, pe care opinia publică o crede a fi cea mai importantă. Şi e posibil ca acest lucru să fie chiar adevărul. Numai că, în lumea de azi, un singur adevăr nu mai e deloc suficient pentru a explica o stare de fapt. Un doctorat făcut cu mai mulţi ani în urmă de un profesor de la „Sf. Sava“ releva însă (atunci!) un aspect oarecum surprinzător. Prin chestionare aplicate cu rigoare, lucrarea de doctorat descifra faptul că doar în jur de 40% din profesorii întrebaţi despre tema salarizării considerau salarizarea ca fiind factorul cel mai important în profesia lor. Ei resimţeau cu acuitate ca frustrantă mai ales poziţionarea socială a şcolii şi a profesorului, în sensul pierderii de credibilitate şi, implicit, de autoritate. E posibil ca între timp lucrurile să fi evoluat şi acum să constatăm că numărul celor nemulţumiţi în primul rând de salarizare să fi crescut  vertiginos la 60-70%, sau chiar să se fi dublat, înscriind astfel deplin şi această categorie profesională în transformările mentale ale lumii în care trăim. O lume în care se impun tot mai mult precepte şi valori noi, care ar putea fi sintetizate în câteva formule: drepturi cât mai multe, îndatoriri cât mai puţine, obligaţii tot mai mari ale statului (România are şanse mari să devină un stat asistenţial!), în vreme ce obligaţiile celui care primeşte recompense să devină minimale sau chiar inexistente. Munca însăşi este o chestiune tot mai puţin preţuită în condiţiile în care, într-adevăr, nici societatea nu pare capabilă a oferi oportunităţi pe măsură. Doar 30% din absolvenţii de facultăţi găsesc o meserie în studiile făcute, în vreme ce restul caută altceva. Sau nu mai caută!…
 Şi totuşi, în acest context atât de favorabil pentru concluzia domnului profesor Teodor Pracsiu, este posibil ca, de fapt, veriga slabă a sistemului educaţional românesc s-o constituie, astăzi, corpului profesoral, profesorul adică. Şi nu atât prin lipsa de omogenitate, pe care o invocă şi Teodor Pracsiu, reală, ci prin multe alte caracteristici care încep să schimbe profund şcoala de azi. Nu voi evoca aici concepte vehiculate până mai ieri cu privire la „apostolatul“ didactic, care azi ar putea stârni zâmbete condescendente, deşi ideea de devoţiune pentru această profesie nu a dispărut cu totul. Şi nici faptul că cel puţin la nivelul unei teorii ideale există meserii unde nu ai voie să nu fii responsabil, adică să nu-ţi fi însuşit  un cod de norme oficializat sau neoficializat pe care să te obligi să-l respecţi, indiferent de condiţiile de salarizare sau valorizarea socială. Nu voi evoca nici puterea  „exemplului“ pe care elevul trebuie s-o regăsească, obligatoriu, într-o formă sau alta în şcoală, mai ales în contextul unei lumi marcate de mediocritate şi nonvalorizare a aspectelor spirituale şi morale ale existenţei. Şi nici obligaţia profesorului de a fi capabil, profesional vorbind, în a-l orienta pe elev nu doar în matematică, fizică sau în ce predă el, ci şi într-un spaţiu minim al ideilor formatoare (de aici poate nevoia imperioasă ca şcoala românească să formeze profesori pentru mai multe specialităţi!), adică de a fi o persoană cu o anume concepţie, viziune despre viaţă, integratoare, nu un funcţionar oarecare. Şi nu le voi evoca aici, fiindcă toate acestea ţin mai degrabă de proiecte ce par a fi considerate vetuste în şcoala de azi. Voi evoca, în schimb, o scenă reală şi recentă care ţine de mecanica cotidiană a şcolii la zi, de indiferenţa care s-a instalat (în ce măsură, oare ?!…) în rândul unei părţi importante a corpului profesoral şi care are un efect cu o nocivitate pe care n-o poate nimeni calcula….
Aşadar, localul unei şcoli. S-a sunat de mult, de aproape 20 de minute. E relativ linişte. Undeva la capătul coridorului, o uşă este totuşi deschisă şi câte un chip de elev se iveşte în crăpătura acesteia. Se aşteaptă. Se aşteaptă profesorul!… Nu, să nu credeţi că profesorul a fost reţinut de o chestiune serioasă azi, că are o problemă, umană fireşte, cum poate avem toţi uneori, ci, pur şi simplu, profesorul stă cu cineva de vorbă. Şi stă exact în faţa cabinetului directorului, încuiat la această oră… Directorul n-a venit încă. Dinamica situaţiei se va schimba abia peste încă cinci minute, când, în cele din  urmă, profesorul se va duce la oră… Între timp, şi uşa de la intrare se deschide şi apare directorul… Deschide uşa propriului birou şi… atât! Nu pare a fi interesat de nimic altceva!… Poate a fost la o şedinţă şi e ocupat acum, în urma acelei şedinţe. Ciudat este că nu are nicio curiozitate de a face o „imersiune“ în spaţiul propriei şcoli. De altfel, n-a mai fost de săptămâni întregi la etajul 2, de exemplu. E prezent  acolo bodyguardul şi evenimentele neplăcute sunt stăpânite, „sub control“ cum se spune. Din când în când, la etaj ajunge administratorul, o femeie energică, pe care te poţi baza. La intervale aleatorii din zi apare şi câte o femeie din personalul auxiliar de curăţenie…
Este posibil ca, deşi e linişte, undeva la capătul altui coridor, la etajul 1, de exemplu, să constaţi că o altă oră nu se face… Dar niciun gest al directorului nostru nu pare să aibă legătură cu asta!…
Democraţia şcolară funcţionează. La urma urmei, directorul nu este un… paznic. Profesorul este cel responsabil de parcurgerea programei, de aglomerarea programei, de intrarea şi ieşirea la oră la timp. Iar Legea educaţiei, hulita Lege 1 i-a mai dat şi posibilitatea de a face ce doreşte dumnealui cu 25% din orele din programa şcolară. Îl controlează cineva?!… Da, din când în când, se mai anunţă câte-o inspecţie tematică. E o inspecţie anunţată, în care, de regulă, dacă se dau şi teste (nu se dau!), cel care le corectează e tot profesorul!… Iar în cazul inspecţiilor anunţate, „cultura“ românească are tradiţii solide şi eficiente de „regizare!“… Cât priveşte directorul, el nu mai face de mult asemenea gesturi de „management“. Mai sunt în fişa lui?!… Poate da, poate nu! Sau face asemenea gesturi când vine inspecţia tematică…
Toată această realitate, această atmosferă sugerată, este încă o dată un produs  al  modului în care şcoala preuniversitară s-a tot… relaxat. Consecinţele în acest caz sunt cam acestea: elevul nu va putea învăţa decât foarte târziu, cu dificultăţi, şi doar dacă va lucra într-o firmă privată ce înseamnă rigoarea lucrului bine făcut, punctualitatea, res­­­­­-
pon­sabilitatea etc. Cei care vor avea şansa de a lucra la stat nu vor învăţa probabil niciodată acest lucru. Şi la urma urmei, la ce ar servi?!… Trăim în societăţi tot mai productive, productivitatea lor pare a veni de la sine, şi chiar dacă România se află pe unul din ultimele locuri la productivitate în Europa, sau poate chiar pe ultimul loc, se poate trăi, se vede bine, şi aşa…
Adrian Costache
P.S. Nu e treaba cuiva care exprimă opinii despre şcoală să descopere câtă acoperire procentuală au în realitatea şcolilor ideile exprimate în acest însemnări. Instituţiile responsabile pot face acest lucru. Dacă le interesează. Numai că instituţiile care conduc sistemul de învăţământ românesc nu sunt făcute din… nemţi. Şi, de aceea, nu le interesează. Aşa cum nu pare să le intereseze aproape nimic din tot ceea ce se spune în spaţiul public cu privire la şcoală. Sau, eventual, le interesează, şi uneori pe bună dreptate, să dezaprobe criticile la adresa sistemului de educaţie, invocând nenumăratele cazuri de succes real al şcolii!…
P.P.S. E interesant de ştiut cum ar arăta profilul cultural al unui profesor din zilele noastre: de pildă, dacă cel în cauză mai citeşte cărţi şi ce citeşte; dacă mai citeşte presă scrisă şi ce presă scrisă citeşte; dacă cel în cauză are opinii cu privire la problemele esenţial-civice şi educative ale societăţii; dacă cel în cauză are opinii cu privire câştigurile şcolii din ultimii ani şi cu privire la pierderile şcolii; dacă cel în cauză simte că face parte dintr-o echipă care este chiar cea din şcoala unde el este profesor şi dacă ştie ce calităţi are această echipă şi ce-i lipseşe acestei echipe… ş.a.m.d.