De mai mulți ani sunt invitat de diverși autori să lansez cărțile lor de literatură (poezie, proză, studii monografice, antologii, sinteze istorico‑literare, umor ș.a.). O fac întotdeauna cu plăcere (spunea un clasic: apariția unei cărți trebuie să fie o sărbătoare), iar dacă formulez o serie de rezerve și critici o fac prudent pentru a nu leza sensibilități și orgolii. Autorii români de azi sunt – aproape fără excepție – sensibili și vanitoși. Locurile predilecte ale acestor evenimente sunt cele consacrate de tradiția zonală: Muzeul Literaturii – Casa „Vasile Pogor“ din Iași, Cercul Militar Iași, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul“ din Vaslui, Biblioteca „Stroe S. Belloescu“ din Bârlad, Biblioteca „Mihai Ralea“ din Huși, precum și spații neconvenționale: Teatrul „V.I. Popa“ din Bârlad, Centrul de Afaceri Vaslui, Muzeul Județean, foaierul Casei de Cultură, sediul Casei Corpului Didactic. De fiecare dată am făcut o constatare tristă: publicul predilect este alcătuit din adulți și oameni în vârstă. Foarte puțini tineri vin la reuniuni culturale de acest gen și dacă vin tot ei sunt primii care pleacă. Probabil se plictisesc repede ori au alte chestiuni arzătoare la ordinea zilei. În legătură cu elevii, nu putem avea pretenții speciale. Locul acestora trebuie să fie în școală, la cursuri, iar scoaterea de la ore nu este recomandată și nici sănătoasă. Statutul social al elevului îl obligă să frecventeze școala, să învețe, să fie disciplinat. A fi adus cu clasa știm prea bine ce înseamnă.
Deși lansările literare sunt promovate insistent (afișe, pliante, invitații), numărul tinerilor prezenți este insignifiant. Care este explicația? Cauzele sunt mai adânci și țin de mentalitatea secolului XXI, de ceea ce numim îndeobște spiritul veacului. Dacă lectura cărților era altădată o plăcere cultivată din pasiune și făcută cu multă convingere, astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. S‑a schimbat radical ordinea priorităților. Pe prim‑plan pentru tinerii noștri frumoși și liberi se află izbânda în viață, măsurată în bani, bani și iar bani, apoi succesul în dragoste, fie și efemer, legătura strânsă cu lumea prin internet, prezența cotidiană pe Facebook și pe alte site‑uri de socializare, utilizarea frenetică a mesageriei on‑line. De unde timp pentru lansări de cărți? Mai cu seamă trebuie să avem în vedere un detaliu esențial: reuniunile literare nu aduc un câștig imediat și nici mai târziu, nu sunt cool, nu sunt în trend, sunt niște întâlniri „de babalâci“ sâcâitori, plictisitori, anacronici. Perspectiva pragmatică și lucrativă primează.
În analiza și evaluarea acestui fenomen s‑au cristalizat deja, în timp, două poziții. Una este aceea a toleranței generoase, a acceptării necondiționate a atitudinii tinerilor: ei sunt liberi să facă ce le place, societatea li se pare oricum vitregă, lipsită de comprehensiune, ostilă și alienează spiritele juvenile. Adulții sunt defazați în raport cu aspirațiile tinerilor, pe care nu‑i pot înțelege și nici nu fac eforturi de sincronizare, sunt dogmatici și vetuști, dezaprobă duhul rebel, inconformismul și teribilismul celor care vin. Adulții ar trebuie să se adapteze urgent la exigențele noilor generații și nu invers.
Cealaltă poziție poate fi dedusă prin ricoșeu față de prima: tinerii noștri sunt blamabili pentru că sunt cronofagi, își consumă timpul cu acțiuni de miză mică, sunt confiscați de plăceri facile (aventuri erotice, jocuri de noroc, pariuri, întreceri sportive, automobilism, chiolhanuri și chermeze, afaceri îndoielnice) și nu se concentrează pe priorități majore: studiu, carieră, familie, creație. Cele două poziții sunt/par ireconciliabile într‑o societate românească a intoleranței, dihoniei, urii și interesului pecuniar acaparator. Iată de ce – în provincie cel puțin – sălile de spectacole și de expoziții sunt cvasigoale, iar tinerii sunt acolo rara avis. Lansările de cărți îi lasă reci, cum pe mulți îi lasă indiferenți tezaurul cultural din biblioteci. Românii se adună în mase compacte, fără nicio mobilizare specială, la meciuri de fotbal, la concertele unor mari vedete internaționale, la înmormântări și praznice comemorative. Vin – la chemarea liderilor – la mari adunări electorale și la demonstrații pașnice, promoționale ori de protest. Pe plan spiritual, frecventează asiduu mănăstirile celebre și alte lăcașuri de cult și fac pelerinaje impresionante la sfintele moaște. Este opțiunea lor legitimă și nimeni nu poate avea obiecții, de vreme ce aceste drepturi sunt consfințite prin Constituție. Cultura în sens larg și aceea literară în special nu au forța de atracție a altor manifestări de grup, sportive, politice ori religioase. Este la mijloc un dat obiectiv, generat de determinări sociologice complexe, ce nu pot fi lămurite prin dihotomii categorice. Cine crede că poate inversa raportul în favoarea culturii și poate spori spectaculos audiența acesteia este un romantic naiv. De altfel, specialiștii occidentali în comunicare consideră că numărul optim de participanți la un colocviu, un simpozion, o reuniune literară nu trebuie să fie mai mare de 60‑100 de persoane. Peste această cifră ultimă scade mult receptivitatea celor prezenți și se pierde efectul mesajului transmis.
Recent, președintele Klaus Iohannis a propus partidelor politice parlamentare pactul pentru justiție. Ideea este interesantă. Dar într‑o țară măcinată de atâtea contradicții interne ar fi nevoie de o sumedenie de pacte: pactul pentru educație, pactul pentru sănătate, pactul pentru industrie, pentru agricultură, transporturi, autostrăzi, pactul pentru concordie națională, pactul pentru promovarea valorilor morale, pactul pentru literatură și pentru mai buna ei receptare, pactul pentru armonia generațiilor ș.a.m.d. Realitatea multiformă, complexă și adesea crudă nu ține cont de edicte prezidențiale și se organizează după legități proprii, greu controlabile uneori de către om. Ceea ce este cu adevărat important – sublinia un politician român într‑o emisiune televizată – e să avem viziune, să nu acționăm haotic, dispersând energiile și consumându‑le în dispute nesfârșite și sterile. Educația tinerilor în direcția culturii, a valorilor umane eterne nu se poate face decât printr‑o proiecție vizonară, coerentă și convingătoare. Iar școala și educația în sens larg sunt aici vârful de lance, fără de care nu se poate.
Teodor PRACSIU