Vara, profesorii intră de obicei și ei în vacanță. Mai târziu decât elevii, dar, cu excepția șefilor, își iau concediul binemeritat. Șefii, decidenții, responsabilii de diferite paliere ale educației n-au timp de concediu. Ei se sacrifică. Pentru binele învățământului, al profesorilor, al elevilor, pentru binele funcției lor… Asta e situația: n-au timp de relaxare. Profesorii, chiar și aceia care fac parte din tot felul de comisii de evaluare, când prind câteva săptămâni de libertate, merg la mare sau la munte, dar își mai văd și de sănătate. Consultă medicii, fac radiografii, urmează diferite tratamente de însănătoșire. E un obicei.
Așa cum tot un fel de obicei a devenit ca în fiecare vară învățământului nostru să i se facă tot felul de radiografii. Prin examene mai ales. Evaluarea națională, bacalaureatul, definitivatul, titularizarea ș.a. se constituie, prin rezultatele lor, în adevărate radiografii, care devoalează starea educației. O stare ce nu arată prea bine. Dar cine mai ia în seamă radiografiile învățământului când elevii sunt la mare, profesorii, la munte sau la medic, iar decidenții, decidenții… care n-au timp să-și facă o radiografie proprie sunt prinși cu tot felul de probleme ale funcțiilor pe care le dețin!… Așa că învățământul, supracomentat în spațiul public, continuă să bolească. Și va continua, se pare, mult și bine. Pentru că ține de domeniul fantasticului să mai crezi că poți face o prioritate națională din însănătoșirea învățământului nației!…
La o adică, mai stârnești sau corectezi ceva din condei…
Măsuri fără impact serios asupra calității învățământului
Examenul de titularizare este, cred, cel mai important din viața unui dascăl. Prin acest examen, omul de la catedră își face intrarea în sistem cu toate drepturile și, desigur, cu toate datoriile. Acest examen validează pregătirea „candidatului” pentru complexa activitate de la catedră. Contează pregă­tirea de specialitate, cea pedagogică – evaluate de-a lungul anilor de studiu, iar acum reevaluate –, dar și o minimă experiență didactică. Cei care decid să se dedice cu trup și suflet muncii în școală privesc cu mare seriozitate un asemenea moment. Se pregă­tesc pentru el ca atare, după puterea de… muncă a fiecăruia. Însă, în ultimii ani, motivațiile alegerii unei cariere didactice s-au diversificat. Nu toată lumea alege activitatea în școală de dragul apostolatului. Mai sunt și oameni „disponibilizați”, șomeri, pentru care, deodată, școala poate fi o soluție, chiar o salvare de la disperare. Sunt lucruri ce țin de viața socială, de care educația nu poate, nu știe cum să se ferească.
De-o vreme, se vorbește tot mai deschis despre scăderea calității prestației didactice în școala noastră. Lucrurile se amestecă foarte subtil cu subfinanțarea învățământului, bâlba, dar și redun­danța politicilor educaționale, scăderea interesului părinților și elevilor față de școală, manifestarea unor modele antișcoală etc. Pe măsură ce din învățământ ies, prin pensionare, oameni formați de sistemul de învățământ organizat de vechiul regim, oameni cărora li se reproșau/reproșează de multe ori mentalități învechite, constatăm că noile valuri de dascăli nu se ridică decât prin succesiunea generațiilor deasupra celor precedente. Statisticile, presa, anumite discuții sau dezbateri aduc noi și noi dovezi. Nu pledăm pentru o epocă sau alta, decât pentru… nou, la o adică. Facem doar o simplă constatare referitoare la o realitate care are foarte multe ascunzișuri. Necesar de dezvăluit și de luat în seamă. Luările în seamă se fac pe fragmente, pe jumătăți sau sferturi de lucruri, amatoristic, sub presiunea a tot felul de motivații subiective.
Ca să dreagă busuiocul, cum se zice, „decidenții” au… decis(!…), în ciuda unor proteste venite din partea corpului didactic, să mărească media de promovare de la 7 la 8. Cu ce scop? Să-i oblige pe candidați să învețe mai mult, să știe mai multe atunci când intră la catedră, să fie mai competitivi! Sau să se arate, așa, dintr-un condei, că sunt mai puțin buni decât cred ei?… Manifestarea exigenței este oricând bine-venită în orice domeniu de activitate, cu atât mai mult în școală, dar măsura măririi mediei la definitivat nu are niciun impact serios asupra calității învățământului. Putem considera că această măsură blochează accesul spre sălile de predare al unor nechemați și astfel îi ferim pe elevi să devină victimele unui proces de predare-învățare defectuos. Numai că, într-un domeniu unde nu ai suficient personal calificat, ești obligat să apelezi în cele din urmă tot la ajutorul celor pe care i-ai refuzat prin examen. Și asta printr-un examen care are o grilă de evaluare forțată, artificială. Abordând aspectele în mod teoretic, dar analizân­du-le și impactul practic, putem observa cu ușurință că o exigență „gratuită”, realizată mai mult cu condeiul, nu ajută cu nimic sistemul. Lucrurile însă prezintă și alte aspecte.
Pe lângă mărirea notei de promovare, o altă noutate adoptată de MEN a fost acordarea dreptului de a participa la acest examen și debutanților cu un an vechime la catedră. Este o măsură doar în aparență bună. Aceasta poate da impresia că sporești șansele debutanților de a dobândi dreptul de practică în învățământul preuniversitar. În realitate, preconizân­du-se că prin ridicarea mediei de promovare va scădea numărul celor reușiți – într-un domeniu în care foamea de oameni bine pregătiți este încă mare –, s-a convenit probabil că lărgirea facilităților pentru debutanți va spori baza de selecție. Pe moment, așa ar părea să stea lucrurile. Însă creezi o facilitate pentru un segment de profesori care intră în sistem cu o practică pedagogică pusă de o vreme și ea sub semnul întrebării. Și apoi, ce se mai aude de tutorate, mentorate și alte „ate”, de care într-o vreme se făcea mare caz?
Nu poți transforma un examen într-o sperietoare
Mărirea mediei de promovare ar putea avea o bătaie mai lungă: obligarea anumitor facultăți, a tuturor facultăților de a realiza o pregătire mai serioasă a tinerilor, a studenților care le asaltează amfiteatrele, a nu-i trimite pe aceștia spre carieră slab pregătiți. Numai că îndreptarea unei situații nu poate fi făcută cu măsuri coercitive, nu poți trans­forma un examen într-o sperietoare… Sistemul a avut în mână, de la bun început, toate instrumentele cu care să acționeze întru apărarea sa. Nu le-a folosit. „Sistemul” a aprobat funcționarea unor facultăți improvizate, fără un colectiv universitar serios, fără laboratoare, cabinete, biblioteci sau chiar amfi­teatre… „Sistemul” – cu toți care fac parte din creierul lui – a lăsat să intre în formarea tinerilor capitalismul sălbatic și cotropitor, transformând formarea acestora pentru viață și carieră în simplă sursă de bani, folosită cu foarte mare îndrăzneală de unele pretinse facultăți.
Sistemul, dacă dorește să se autoregleze, nu o poate face mizând (doar) pe componenta evaluare, care acționează pe final de cicluri de învățământ, pe etape didactice, dacă nu este ameliorată acțiunea de fiecare zi, miza pe seriozitate și adevăr. Dacă a fost – și mai este – atât de mult incriminată mentalitatea revolută a dascălilor de „modă veche” – și aici nu intră doar cei formați în perioada postbelică – antede­cembristă –, trebuie bine identificată (și sancționată prin formele existente) mentalitatea unor decidenți interesați mereu de afirmarea unei reforme de fațadă, iubitori ai rezolvărilor de moment, oportuniste.
Faptul că doar jumătate sau mai puțin de jumătate dintre candidați au promovat definitivatul este îngrijorător. Îngrijorarea nu este dată de sporirea exigenței – ca și la alte examene –, ci de perioada formării. La orice examen important este ce „bagaj de cunoștințe” evaluezi, iar aceste cunoștințe se acumulează în perioada de formare. Cum se derulează aceasta? Ce formezi și cum formezi? Care este politica educațională care animă asemenea întrebări? Mediile, mai mici sau mai mari, pot ascunde cu ușurință, oricând, o situație dezastruoasă. Acestea se reglează prin subiecte, prin soluții de moment, câtă vreme realitatea rămâne în continuare dureroasă.
Realitatea din învățământ este mereu imprevizibilă
Realitatea din învățământ este mereu imprevizibilă și nevindecată. S-a făcut caz de momentul oferit de Liceul Bolintineanu pentru a discuta, încă o dată, fără mari rezultate, fenomenul fraudelor de la examene, de fapt al unei anumite corupții (spun „anumite” pentru a nu generaliza, deși lucrurile sunt, prin ani, cam departe ajunse). Ancheta este în curs și cu toții sperăm că se va finaliza spre sănătatea învățământului românesc. După încheierea anchetei și probabila ajungere în sala de judecată, se vor lua și niște măsuri punctuale, pe de o parte ale justiției, pe de alta ale educației, dar nu se vor lua și măsuri care să vizeze adâncul sistemului. Arestarea și chiar pedepsirea cu temniță a unor persoane nu vor îmbunătăți prea mult situația, nu vor elimina înclinațiile – „unora” – spre fraudă, bălăcirea în corupție. Iată, recent, presa ne aduce cazul unei practici din învățământul sanitar, prin care se adunau bani de la candidați/absolvenți pentru ca aceștia să beneficieze de o evaluare care să le faciliteze accederea la niște posturi/locuri de muncă cât de cât convenabile. Întâmplarea de la liceul atât de pomenit în această vară n-a pus pe nimeni în gardă, nu i-a îndemnat la prudență pe cei care înțeleg în felul lor să „netezească” drumul în viață al unor tineri la care instruirea nu se ridică la nivelul dorințelor, dar pentru care această realitate nu constituie o piedică în atingerea… succesului. Este stupefiant să vezi cum părinții iau apărarea pretinșilor dascăli sau a elevilor, minimalizând sumele adunate, considerând firesc gestul unei „atenții” destinate examinatorului. Din păcate, cazurile de fraudă sau corupție din învățământ rămân subiecte fierbinți de presă, izbucnesc cu flăcări de paie și se transformă într-un scrum inconsistent, în care nimeni nu mai caută adevărul, adevărul care să inspire ameliorări majore ale formării tinerilor în școală. În învățământ, ca și în alte domenii de activitate, nu poți smulge răul din rădăcină doar cu poliția.
Hățișuri și hărțuiri
Nu e ușor pentru dascăli să iasă din tot felul de hățișuri, să facă față tentațiilor, provocărilor sau simplelor și banalelor situații neplăcute în care aproape sunt împinși de practici și realități. Dacă lucrezi într-o școală care adună mai mult elevi slabi – din diverse pricini, câtă vreme și elevii… slabi la învățătură sunt tot… elevi (!…) –, îți vei pune întrebarea ce faci ca să-i aduci la școală, să-i menții în școală sau să-i scoți din aceasta la încheierea studiilor. Privind în ansamblu situația elevilor, va trebui să consimțim că în masa acestora intră, evident, și mulți elevi care iubesc mai puțin învățătura. Aceștia frecventează școala, au totuși nevoie de școli și de profesori. Punctual, se află – și se vor afla întotdeauna – în tot felul de situații. Trebuie luați ca atare. Realitatea lor se reflectă foarte puțin în politicile educaționale, în curriculum, în programe, manuale și multe altele… Este o realitate care îi ține pe profesori mereu în încurcătură, mereu vulnerabili, mereu hărțuiți.
Nemulțumiri gratuite
Surprinzător – și neelucidat – în ceea ce privește activitatea educațională este să observi existența unui „grund” al nemulțumirilor gratuite, al unor „răutăți”, manifestarea chiar a calomniei. Există tot felul de motivații, unele venite pe căi „oculte”, care generează luarea unor atitudini nu foarte fericite față de dascăli. Societatea gestionează deja cu dezinvoltură cultul reușitei în viață fără să ai multă școală. E vorba de școala instituționalizată, nu de școala… vieții. Oficiali de rang înalt recunosc că nu sala de clasă le-a adus succesul în viață și în carieră. E un cult greu de învins. Unde mai pui că dascălii sunt prezenți „la servici” mai puține ore, au ocazia să dea meditații… pe bani, au vacanțe etc. Uneori te întrebi dacă asemenea atitudini nu sunt stârnite și menținute „cu bună știință”. Grădina școlii e mare!…
O simplă împroșcare cu noroi
Mi-a fost dat, în aceste zile, să-mi rețină atenția… un fapt divers, un articol de ziar în care era calomniat, de către un „anonim”, președintele unei comisii de titularizare, un inspector școlar general adjunct… Zic calomniat deoarece se vorbea foarte rău de el, fără să se aducă dovezi concrete. Nu discut deontologia precară de care dădea dovadă publicația în cauză publicând un articol nesemnat sau, mai clar, neasumat. Nu intenționez să apăr pe „șeful” în cauză. Dar în „dezvăluirea respectivă” se vorbea cam așa: „Inspectorul școlar adjunct (…) ar fi primit (s. n.) sume de bani pentru aranjarea mai multor posturi în vederea ocupării lor la concursul de titularizare iulie 2013. (…) Din timp a fost contactat de niște colegi de partid ca urmare a apariției unor posturi de profesor de sport, geografie, limbi străine, biologie și alte discipline care după data de 1 septembrie vor fi titularizabile în baza art. 253 din Legea Educației. (…) S-a luat legătura telefonic pentru o întâlnire, apoi s-au stabilit procedurile (…) ce sumă, ce posturi, ce oameni le vor ocupa. (…) Inspectorul (…) s-a întâlnit cu membrii comisiilor de evaluare și a stabilit note intangibile pentru anumiți concurenți care după cum s-a văzut au luat note foarte mari în comparație cu ultimele examene. Deci s-a lucrat pe lucrare, pe nume, ba chiar pe foile de concurs se putea foarte bine citi numele deoarece se imprimă perfect o umbră pe partea din spate a indigoului de pe pagina de examen! Inspectorul știe că probele în scurt timp vor fi distruse și de ani buni de zile face avere pe repartizări (…) când a primit borderoul cu notele i-a dictat informaticianului pe cele care i-au convenit, putând da vina astfel pe o neglijență. (…) De aceea vă rog cât mai urgent aplicați o procedură de verificare a unor lucrări, telefoane, conturi bancare, avere, fiindcă probele se vor distruge sau vor dispărea după data de 8 august, ori vor fi schimbate foile”. Redacția cere organelor competente să cerceteze această sesizare și aspectele cuprinse în ea și să îi fie comunicate rezultatele pentru o corectă informare a opiniei publice!…
Frauda este sau poate să fie enormă. Dar e atât de generală!… Sau generalizată?!… întreb eu mai în glumă, mai în serios. Incriminarea este… masivă, dar nu e bazată pe nimic concret. Este, în ceea ce se vede scris, o simplă împroșcare cu noroi. O calomnie. Aruncată cu dezinvoltură în spațiul public. Din ce motive? E greu de dibuit. Nu exclud faptul că justiția ar putea să se… sesizeze și să găsească și dovezi… Cine știe? Dar, așa cum apare, această atitudine… publicistică nu face decât să creeze confuzie în spațiul public, să strice privirea îndreptată spre învățământ, să mai arunce o mână de noroi – printr-un gest gratuit – pe obrazul școlii.
Un oportunism de doi lei
Dar vara merge mai departe. Învățământul o duce greu, dar se descurcă totuși. Nu putem spune că nu se face nimic dacă ne gândim că, în acest timp când nu se găsesc bani pentru igienizarea sălilor de clasă, înființarea de cabinete și laboratoare, terminarea unor clădiri destinate spațiilor școlare, în chiar acest timp „constructorii” – zidari, primari sau parlamentari legați de locurile unde au fost aleși – construiesc pe lângă școli toalete de lux. Mii și milioane de euro sau de lei se duc pe faianțele unor veceuri ridicate lângă clădiri școlare care se dărâmă, după cum ne mai spune… presa. Și aici vorbește tot banul. Deși, în fapt, e vorba de felul cum se stabilesc prioritățile în învățământ. Un oportunism de doi lei ținut în viață pe bani mulți. Dar, în vara fierbinte, învățământul nostru rămâne la toate rece.
 
Olimpiu NUȘFELEAN