Organizarea referendumului pentru redefinirea noțiunii de căsătorie în Constituție (un referendum care nu are ca obiectiv redefinirea familiei, ci simpla clarificare a definiției căsătoriei între un bărbat și o femeie în Constituția României) a dus la declanșarea unei dezbateri ample în societate, o dezbatere interesând în cel mai înalt grad școala și pe dascăli. Trăim într-o epocă în care subminarea valorilor familiei tradiţionale prin crearea unor alternative la aceasta este de natură să pericliteze bazele societăţii umane. De aceea, familia tradiţională are dreptul şi datoria de a-şi proteja propria identitate, demnitate şi continuitate, iar statul român trebuie să încerce, pe orice cale, să favorizeze familia, nucleul de la care o națiune îşi poate menţine identitatea şi tradiţia, la fel cum școala este obligată moral să susțină acest demers. Redefinirea din punct de vedere juridic a căsătoriei este o chestiune de ordin public și nu de ordin privat, pentru că efectele ei se răsfrâng asupra întregii societăți. În ciuda acuzelor activiștilor corectitudinii politice, legislatorul nu discriminează între cetățeni, ci limitează soții la un singur bărbat și o singură femeie, maturi, neînrudiți și cu consimțământ, având în vedere „interesul superior al copilului“ (art. 263 al Codului Civil), acela de a veni pe lume și de a crește într-o familie naturală, cu o mamă și un tată, nu cu un părinte 1 și părinte 2.
În fața avalanșei de teme false, de sofisme și manipulări lansate de oponenții referendumului, din păcate larg difuzate mediatic, vom face câteva sumare observații. În primul rând, nu poate fi acceptată demonizarea inițiativei celor trei milioane de cetățeni și stigmatizarea lor drept „fanatici religioși“, „trei milioane de proști“, „retrograzi“, „înapoiați“. Apoi nu înțelegem de ce matadorii educației civice ne invită să stăm acasă, să boicotăm referendumul, deși acesta reprezintă cel mai important exercițiu democratic! După ce președintele CNCD, Asztalos Csaba, a semnat un parteneriat cu Asociația ACCEPT pentru implementarea, în perioada ianuarie 2018–iunie 2019, a unui proiect cu finanțare europeană intitulat „Parteneriat pentru egalitatea persoanelor LGBT“, Domnia Sa s-a pronunțat împotriva organizării referendumului pentru modificarea Constituției, afirmând că nu este necesar, că nu va avea niciun efect juridic, că personal nu va participa la acesta și că a observat deja „o retorică plină de ură în spaţiul public“. Până la retorica din spațiul public, trebuie constatat că retorica CNCD-ului se bazează pe o interpretare ciudată a Constituției. În legea fundamentală nu este permisă nicio discriminare sau privilegiu, pentru niciun cetățean al României. Nici „discriminarea pozitivă“, în fapt un privilegiu, nu este permisă de Constituție. Toți cetățenii sunt egali în fața legii, iar a acorda unora, indiferent de motive, dreptul de a fi „discriminați pozitiv“ ar duce la crearea de privilegii, fapt total neconstituțional. Dacă membrii LGBT doresc obținerea unor reglementări specifice doar pentru ei, acest lucru va crea o diferențiere față de ceilalți cetățeni. S-a mai spus că referendumul poate dezbina societatea, un lucru greu de înțeles, de vreme ce această societate este covârșitor creștină, iar democrația înseamnă tocmai exprimarea opțiunilor, nu boicotarea consultărilor populare. Și teoria restrângerii unor drepturi este falsă, în condițiile în care aceste drepturi la care se face trimitere, precum căsătoria gay, nu există în România, pentru a nu mai reaminti, iar și iar, un aspect mereu ignorat: căsătoria nu este un drept, ci un contract și o posibilitate. De fapt, comunității LGBT nu i se refuză niciun drept, ci mai degrabă și-l refuză ea singură. Sub pretenția că se ocupă de solicitarea unui drept universal, această comunitate inventată de ideologie cere de fapt anularea actualei definiții a căsătoriei. Ca atare, problema trebuie căutată în modul în care este definit un drept și nu în acordarea/neacordarea lui. De altfel, nu poţi să vorbeşti despre discriminare dacă în mod esenţial subiectul de drepturi şi obligaţii este diferit sau circumstanţele în care acţionează acesta sunt eminamente diferite. Discriminarea apare doar atunci când, în aceleaşi condiţii, personale şi de fapt, persoanele sunt tratate diferit. Practic, prin acest referendum nu se limitează și nu se îngrădește niciun drept existent, nu se produce nicio discriminare, nu se aduc prejudicii minorităților sexuale, rostul său fiind doar acela de a se da o definiție căsătoriei în Constituție, în măsură să păstreze un tip de civilizație și să protejeze interesul superior al copiilor. Niciun efort nu este prea mare sau inutil pentru a proteja preventiv instituția căsătoriei și soarta copiilor de ingineria socială neo-marxistă. Dacă ar fi permisă căsătoria gay, ne vom trezi foarte repede cu instituirea de pedepse împotriva celor care nu agreează agenda LGBT+, care nu sunt de acord cu răspândirea propagandei LGBT+ în școli, grădinițe, media și administrație, care nu doresc adopția copiilor de către cuplurile homosexuale, ori vom asista la obligarea bisericilor de a celebra căsătoriile gay, cum deja se întâmplă în unele state occidentale. Nu în ultimul rând, observăm că promotorii agendei LGBT+ știu că România nu este coaptă pentru o revoluție sexuală, ceea ce explică de ce ei caută să o impună pe ușa din dos, prin manevre de culise, pas cu pas. În condițiile acestui veritabil asalt neomarxist asupra valorilor poporului român, referendumul este o garanție că soarta familiei nu va ajunge, în viitor, la mâna unor parlamentari sau a câtorva judecători, așa cum s-a întâmplat în mai toate statele în care s-a reușit impunerea căsătoriei gay. Familia reprezintă elementul central al oricărei societăţi, pentru că familia generează viitorul, adică copiii, pe care trebuie să-i educe într-un spirit de normalitate. Tot falsă este și afirmația oponenților referendumului că acesta ar fi inutil. Și aceasta pentru că istoria recentă ne arată că voința a milioane de oameni poate fi anulată de voința contrară a unui grup restrâns de parlamentari și judecători, tributari unei ideologii respinse de imensa majoritate a cetățenilor. Deși în Occident educația „de gen“ are o jumătate de secol, doar în Irlanda s-a organizat un referendum pe această temă, pentru că doar acolo un anumit tip de educație a avut impact și a dat organizatorilor certitudinea că își vor atinge scopul.
În impunerea agendei LGBT+ peste tot a fost utilizată o schemă de mare succes: în prima fază era introdusă ideologia radicală de gen în școli și se desfășura o propagandă intensă la nivelul întregii societăți pentru a se șterge granițele de gen dintre bărbați și femei, iar când relativizarea valorilor era deplină se trecea la impunerea parteneriatului civil și a căsătoriei gay. Până în prezent sunt 24 de state în care căsătoriile homosexuale au fost legalizate. După Olanda (în 2001), au urmat Belgia (2003), Canada și Spania (2005), Africa de Sud (2006), Norvegia și Suedia (2009), Argentina, Islanda și Portugalia (2010), Danemarca (2012), Brazilia, Franța, Noua Zeelandă și Uruguay (2013), Marea Britanie (2014 – fără Irlanda de Nord), Irlanda, Luxemburg și Statele Unite (2015), Columbia (2016), Australia, Finlanda, Germania, Malta și Slovenia (2017). Câteva etape ale marșului revoluției sexuale merită a fi cunoscute. Astfel, Spania catolică a permis în 2005, sub guvernul socialist condus de José Rodríguez Zapateros, căsătoria dintre homosexuali. Câțiva ani mai târziu, Adunarea Naţională din Franţa a adoptat, pe 23 aprilie 2013, proiectul de lege „Taubira“ (după numele ministrului de justiție Christiane Taubira), care a deschis calea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi a adopţiilor de către cupluri homosexuale. Pe 18 mai 2013, președintele Franței, François Hollande, a promulgat legea căsătoriei pentru homosexuali, după lungi dezbateri politice, la o zi după ce Curtea Constituțională a respins plângerea opoziției. Curtea Constituțională a Franței a decis și faptul că primarii nu pot refuza să oficializeze aceste căsătorii invocând propriile convingeri. Legea căsătoriei persoanelor de acelaşi sex a fost aprobată în Marea Britanie în luna iulie 2013, premierul conservator de atunci, David Cameron, susţinând personal actul normativ pentru a demonstra că partidul pe care îl conduce are vederi „progresiste“. Legalizarea i-a permis cântărețului Elton John să se căsătorească cu partenerul său de viață, David Furnish, cei doi îndeplinindu-și visul, acela de a se numi „soţ şi soţie“. Imediat după această revoluție sexuală, parlamentarii britanici au trebuit să schimbe legi vechi de secole, pentru a le armoniza cu legea căsătoriei între persoane de același sex.
Schimbările trebuiau să împiedice situații de genul ca unui posibil viitor soț de rege britanic să i se confere titlul de Regină, ori să împiedice dobândirea titlului de Prințesă de Wales unui posibil viitor soț al Prințului de Wales. Să mai spunem că guvernul Cameron a ignorat cu superbie o petiție semnată de peste 600.000 de cetățeni britanici, prin care se cerea păstrarea instituției căsătoriei în limitele sale naturale și tradiționale. Irlanda a fost prima ţară, în 2015, care a tranşat această problemă printr-un referendum, votul tinerilor contribuind decisiv la acest deznodământ. Referendumul a fost organizat pentru că se cunoștea dinainte rezultatul, iar acest rezultat a fost rodul unei educații progresiste de câteva decenii, care a schimbat perspectiva tinerilor asupra realității. Astăzi, țara este condusă de fiul unui imigrant indian, Leo Varadkar, cel dintâi homosexual care a preluat şefia cabinetului într-o ţară majoritar catolică. Cazul Irlandei este însă atipic, în celelalte țări legalizarea căsătoriile între persoane de acelaşi sex făcându-se prin hotărâri luate în forurile legislative sau instanțe judecătorești, fiind mai ușor de influențat câteva sute de parlamentari sau câțiva judecători, decât o ţară întreagă. „Detractorii“ irlandezi, cum au fost numiți apărătorii definiției tradiționale a căsătoriei, au reprezentat o minoritate „pe care nimeni nu a ascultat-o“. Lecția Irlandei ne obligă să acordăm atenție procesului de ideologizare neomarxistă a curriculumului, pentru ca școlile noastre să nu fie transformate în veritabile centre de reeducare. Posibilitatea respingerii dorinței majorității populației de către o interpretare a unor judecători ne-a fost relevată de SUA. Pe 26 iunie 2015, Curtea Supremă a SUA a decis să permită „căsătoria“ cuplurilor homosexuale pe întreg teritoriul american. „Este o victorie pentru aliații, prietenii și susținătorii (căsătoriei între homosexuali) care, timp de ani de zile, chiar zeci de ani, au muncit și s-au rugat să aibă loc o schimbare. Iar această decizie este o victorie pentru America“, a declarat președintele Barack Obama. Din cei nouă judecători ai Curții, cinci s-au pronunțat în favoarea legalizării „căsătoriei“ cuplurilor de același sex, iar patru s-au declarat împotrivă. Motivația judecătorilor majoritari a fost legată de o așa-zisă discriminare a cuplurilor de același sex prin refuzarea „dreptului la căsătorie“. Judecătorul John Roberts, membru al Curții Supreme, a scris atunci una dintre cele patru opinii separate față de decizia majorității celor cinci judecători, argumentând că decizia acestora s-a bazat pe opiniile lor morale, în loc să aibă o bază constituțională. John Richards și-a acuzat colegii că prin decizia lor încalcă procesul democratic și că folosesc sistemul judiciar pentru alte scopuri decât cele pentru care a fost conceput. Nu în ultimul rând, valul revoluționar neomarxist a atins și Germania, care a legalizat căsătoriile gay pe 30 iunie 2017, după ce Angela Merkel a renunțat la opoziția față de acest vot. Dacă în timpul campaniei electorale din anul 2013, Angela Merkel s-a declarat împotriva căsătoriei gay, cancelarul Germaniei a spus, în 2017, că a avut o „experiență care schimbă viața, în circumscripția sa, unde a luat cina cu un cuplu de lesbiene care avea grijă de opt copii adoptați“.
În ceea ce privește valorile școlii publice actuale, nu putem să nu fim îngrijorați de ceea ce se întâmplă de aproape un deceniu, de când ideologia de gen a pătruns în profilul de formare al elevului din învățământul preuniversitar, în programe și manuale, în Statutul elevului, în vocabular, elevii fiind obligați să-și însușească o nouă limbă de lemn, plină de „roluri de gen“, de „stereotipiile de gen“, de aşa-zisa homofobie, toate acestea fără să existe dezbateri publice, fără să existe necesitatea predării unor astfel de lucruri, fără să fie certificate, fără consultarea părinților și profesorilor de la catedră. Practic, noile generații sunt obligate să-și însușească o nouă realitate antropologică, de natură să contrazică tot ceea ce au învăţat în mediul familial. Deși nu a fost în stare, nici în anul Centenarului, să inițieze o acțiune de recuperare a identității naționale pentru noile generații prin reintroducerea studiului istoriei naționale în învățământul preuniversitar, MEN s-a dovedit deosebit de sprinten în implementarea revoluției sexuale în școala publică, în introducerea ideologiei de gen în curriculumul școlar. În această vară, MEN a lansat Strategia Națională de Educație Parentală (2018-2025) – „SNEP“, prin care se urmărea implementarea unei noi „culturi familiale“, țintind îndoctrinarea și subminarea drepturilor parentale, în conformitate cu unele modele occidentale, care s-au dovedit deja a fi dezastruoase. Poate că decidenții din MEN ar trebui să revadă nu numai Constituția, ci și prevederile art. 3, lit. h din LEN nr. 1/2011, care îi obligă să respecte „principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a valorilor culturale ale poporului român“. Oare căsătoria gay este o valoare a poporului român? Nu cumva reeducarea părinților și profesorilor după un model ideologic impus de stat reprezintă o caracteristică a societăţilor totalitare, care au tendinţa de a interveni, în primul rând, asupra conştiinţelor oamenilor? Din păcate, ideologia de gen a devenit în România politică de stat. Deja HG 365/2018 prevede includerea în programele școlare a unor noțiuni privind violența de gen și egalitatea de gen; integrarea și egalitatea de gen; integrarea perspectivei de gen în manualele școlare, combaterea stereotipurilor de gen în rândul tinerilor. Prin legile 174/2018 și 178/2018, promulgate în luna iulie, s-a definitivat normativizarea ideologiei de gen, care anihilează feminitatea, masculinitatea, tradiția, educația în sensul mentalității românești și a transmiterii valorilor legate de familie și educație.
Căsătoria este o instituţie juridică, iar Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene şi instanţele europene recunosc suveranitatea dreptului naţional în a-şi defini căsătoria. Un referendum despre căsătorie ne va arăta ce crede poporul român că reprezintă astăzi această instituție milenară, cu funcții sociale, morale și spirituale foarte clare.
Prof. Constantin TOADER