Moduri de a gândi fundamentele moralei și ale religiei

Orice profesor de liceu de la noi sau de oriunde altundeva din Europa a putut auzi, cu mare grad de probabilitate, acest tip de dialog între tinerii elevi, băieți sau fete, deopotrivă: „– Eu cred, zice primul interlocutor, și am argumente în acest sens, în valori morale fundamentale validate de știință în genere, în mod special de etologie. – Eu cred, spune celălalt sau cealaltă, în valori morale fundamentale validate de religie în genere, de monoteismul etic iudeo-creștin, în mod spe­cial“. Un asemenea dialog pleacă de la două mari surse de cunoștințe și de moduri de viață prezente în structura de adâncime a lumii noastre de astăzi și de mâine. Ambele vin din străvechime pentru a depune mărturie despre drumul anevoios al nostru, al tuturor spre viețuire și supraviețuire cu sens, cu libertate și în demnitate. Primele – la care face trimitere tânărul din dialog – sunt cele științifice, înfrățite cu cele tehnice dar și, deopotrivă, cu ideea progresului material inexorabil generator de bunăstare pentru toți sau pentru majoritatea oamenilor. Celelalte – ușor de recunoscut la interlocutorul întâiului participant la discuție – sunt cele originate în intuiția și ideea conform căreia știința, cunoașterea sunt necesare, dar nu sunt și suficiente, pentru a răspunde în mod deplin la întrebări legate de sensul ultim al vieții omului pe Pământ și la semnificația morții sale individuale.

Iată o schemă de gândire și de convingeri care străbate condiția umană din timpuri imemoriale, care nu-l ocolește nici pe tânărul care studiază istoria științei, dar și istoria religiilor; care nu poate ocoli nici ființa în formare și creștere spirituală, care se interoghează, poate, în aceeași măsură și despre geneza moralei, dar este interesat și de originea credințelor religioase în relație nemijlocită a acestora cu formele de interdicții. În fapt, elevii care se interoghează și profesorii care trebuie să răspundă se află, mereu și mereu, într-o situație fundamentală a vieții lor: trebuie să răspundă, într-un fel sau altul, în registru grav, nu superficial și minor, la întrebarea „Cum trebuie să ne trăim viața?“. Și dacă știm mult sau puțin, din tot ceea ce este pe lumea aceasta, și dacă avem putere asupra lucrurilor și dacă suntem neputincioși, și dacă sensibilitatea ne cere să dorim nestăvilit, și dacă ne cere mai puțin, și dacă imaginația este ilimitată și dacă ea se mărginește singură, și dacă voința este puternică și dacă ea are slăbiciuni; și, desigur „Cum trebuie să trăim?“, dacă credem în forțe transcendente care ne determină natura, ne protejează, ne întăresc și ne înrădăcinează în absolut și care, prin credință, ne întemeiază în moralitate, ferindu-ne de păcat și viciu. Iar cei doi tineri se află, prin credințele și convingerile lor, atât de esențializat exprimate, în chiar interiorul acestei străvechi triade: conștiință – credință – știință. Intuitivi și înțelepți, elevii noștri au identificat faptul că răspunsurile despre asemenea chestiuni sunt centrale pentru cultura timpului nostru. Gândită ca întreg al tuturor valorilor, ca unitate tensionată a tuturor scopurilor și mijloacelor angajate, ca salvare a condi­ției umane de la derapaje și propensiuni autodistructive, mai precis, după atâtea și atâtea drame și tragedii izvorâte din antagonizarea celor două căi, nu ar fi și mai rațională și mai benefică, în spațiul culturii globale, privirea celor două soluții ca fiind complementare, și nu opuse? Știind prea bine, după atâtea experiențe de neuitat, că perspectiva complementarității duce la înțelegere, dialog constructiv și toleranță, pe când cealaltă „soluție“ dimpotrivă, conduce la conflict, monolog al surzilor și la intoleranță agresivă.

Virtutea Iubirii, unitatea condiției umane și fundamente comune în pacificarea vieții

Există oare numai cele două moduri de a fundamenta valorile morale? Evident că nu. Întotdeauna răspunsurile la întrebări grave ale condiției omenești trebuie căutate în sensul de evoluție a tuturor valorilor, pe care-l avem dat deopotrivă atât în determinanții structurali ai personalității, cât și în cei culturali ai acesteia (Zygmunt Bauman). Sau în terminologia lui André Comte-Sponville: există o tensiune veșnic vie între sfera valorilor științifice, tehnice, utilitare și cea a valorilor și normelor care alcătuiesc nucleul sufletesc și spiritual din cuprinsul valorilor religioase, morale, politice, estetice, juridice. Ce este important și semnificativ pentru discuția dintre cei doi tineri evocați la începutul acestor rânduri? Câteva fapte, desigur. Deloc de neglijat și de cei care întemeiază valorile morale în orizont științific, în obiectivitate, și presupusa „neutralitate“ absolută a acestor judecăți, și de cei care sunt dispuși să accepte că valorile morale nu sunt, totuși, nici simple „ficțiuni“ ale subiectivității noastre, ci adevărate puteri ale sufletului, adică virtuți probate ca fiind salvatoare, în istoria comunităților, de la distrugere, moarte, disoluție. Astfel s-a schimbat ceva, de pildă, în faptul că știința înfrățită cu tehnica și cu propensiunea noastră de a ne defini prin ceea ce putem să avem și să posedăm, încape, totuși, numai în categoriile polare posibil-imposibil, și nu ne spune nimic de o restricție internă, din interiorul acestui „ordin“ al existenței omenești?

de Vasile MORAR – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021