După mai mult de un deceniu de prefaceri, contestate sau nu, ceea ce rămâne cert deocamdată este că școala a pierdut un număr de valori. Încercând, de exemplu, să se desprindă de vechea notarea tradiţională, care presupunea certificări și selecţii mai ales, și care se vădea a fi un proces în sine, cumva izolat de restul procesului învăţării, noile orientări în notare și evaluare au încercat nu doar înlocuiri de concepte, ci și noi abordări, accentul în notare și evaluare punându-se în ultimii ani mai ales pe ideea de evaluare a progresului școlar, subliniindu-se astfel că acesta este în fond adevăratul scop al oricărei evaluări. E dificil de spus dacă cineva a încercat să anticipeze și efectele negative ale acestei schimbări de accent și viziune totodată. Oricum, ceea ce e limpede este faptul că o succesiune de efecte „perverse” a generat în timp o deformare a ideii de notă în preuniversitar în primul rând, note/notare devenind în acest mod una dintre valorile pierdute ale școlii… Mai mult, au apărut noi tipuri de evaluări, unele „complet pozitive”, în care se recunoaște apriori că toată lumea are competenţele vizate (competenţele de comunicare la limba română, de exemplu, dar, într-o anumită măsură, și calificativele din învăţământul primar!).
Motivaţia psihopedagogică a acestor noi atitudini și schimbări a fost una care a presupus eliberarea școlii de dogmatismul învăţării artificiale de informaţii și cunoștinţe inutile, fiind consemnate ca valide doar acele cunoștinţe care generează competenţe de vreun fel sau altul… ~n context, știinţa docimologiei, în înţelesul ei clasic, pare a fi sucombat. Un rol important în toate aceste transformări l-a avut și noul statut al școlii: școala nu mai este deloc un spaţiu doar pentru o anumită categorie de adolescenţi, motivaţi să înveţe, ci unul în care vin toţi cei născuţi într-un anumit an, consfinţindu-se, așadar, un lucru spectaculos, procesul de masificare a învăţământului, terminat în Europa la sfârșitul secolului trecut, înglobându-se aici, adesea, și liceul însuși.
Problema care a surprins, așadar, a fost modul în care s-au concretizat la nivelul acţiunii didactice noi modalităţi de notare din cadrul testelor, examenelor naţionale, lucrărilor scrise etc., maniera de implementare a acestei noi filozofii cu privire la rolul notei în viaţa de școlar… Concretizarea a fost puternic determinată de gradul de pregătire al profesorilor și părinţilor pentru această schimbare, de absenţa unei „culturi” reale a schimbărilor în acest sens… În esenţă, lumea profesorilor, ca și cea a părinţilor, s-a dovedit a fi complet nepregătită pentru a face faţă unei altfel de abordări a rolului și valorii notei în activitatea elevului… S-au dat note în ultimii ani pentru referate, proiecte de toate felurile, în care contribuţia elevului a fost adesea  palidă… O înghesuială fără precedent de „perfor­manţe”, exprimate prin note mari și foarte mari, s-a produs în zona de vârf a notelor/calificativelor. Ar rezulta de aici că în spaţiul românesc al noilor promoţii a avut loc o schimbare specta­culoasă a coeficientului de IQ al populaţiei școlare… Şi, para­doxal, pe măsură ce voci critice s-au arătat tot mai îngrijorate de direcţia către care se îndrepta acest domeniu al acţiunii didac­tice – notarea, evaluarea elevului –, cam în aceeași măsură gradul de inteligenţă și de cunoștinţe al elevilor din preuniversitar „creș­tea” de la an la an. Şi tot pe măsură ce alte voci critice vorbeau de fenomenul „analfabetismului func­ţio­nal”, în pofida acestui fapt, tot mai mulţi absolvenţi ai gimnaziului (70% anul acesta!) au avut, la repartizarea computerizată, medii peste 7. Adică mai mult de două treimi dintre absolvenţii ciclului gimnazial au demonstrat un grad bun și foarte bun de însușire a cunoștinţelor din programele școlare, evidenţiindu-se astfel, în cifre, că școala românească bazată pe realizarea de competenţe se află în plin avânt către momentul ei de victorie maximă!… Lăsând însă deoparte grimasa care însoţește efortul nostru de a induce un ton ironic în toată această tragicomedie, este limpede că în momentul de faţă nota ca element esenţial în încercarea de a reflecta un anumit statut al elevului pe o diagramă a învăţării și cunoașterii pare/este o valoare quasipierdută. Pe de altă parte, putem continua să ne prefacem în fel și chip că aceasta nu este o problemă și că e bine să fim… optimiști și să avem încredere în viitor naţiei…
Dincolo de acest caz concret, în lista de valori pierdute ar putea intra, într-o selecţie aleatorie a pierderilor, mai abstractele concepte numite: responsabilitate, modestie, discreţie. Ideea de respon­sabilitate pare a fi o povară pe care nici educaţii, nici educatorii nu par dispuși a și-o mai asuma. La fel, conceptul modestie a intrat și el într-un îndelungat con de umbră. Elevul pretinde nu doar note de trecere, ci note mari, același elev care își sărută prietena pe coridorul liceului și sub ochii profesorului… În vreme ce în ședinţele profesorale cei mai gălăgioși și mai retorici sunt profesorii care uită uneori să mai intre la ore. Şi-n vreme ce dosarele cele mai voluminoase pentru a se obţine gradaţie de merit sunt, multe, cele ale profesorilor al căror scop în ultimă instanţă nu e altul decât un salariu cu 25% mai mare, „Eu de ce nu, în vreme ce X a primit gradaţia de merit?!” Nu contează eventuale diferenţe între cei doi, nu contează că unul dintre ei ar putea fi un om dedicat totuși școlii cu adevărat (tot mai puţini acești „apostoli întârziaţi în timp”), ceea ce contează în cele din urmă este „hârtia” și dosarul corespunzător, multe dintre „hârtii” fiind obţinute în condiţii de „dubioasă prietenie” sau chiar în condiţii de „discretă falsitate”. Lucruri despre care, de altfel, s-a mai scris.
Dar în acest caz, al pierderii acestor valori, nu doar insul pare a purta vinovăţia. ~n fond, el este în bună măsură produsul/oglinda vremurilor, fiindcă azi, ca și odinioară, omul se află sub vremi, și nu invers. ~ntr-o cultură a excesivei încrederi în sine, a „gândirii pozitive” – slogan contemporan servit până la saturaţie –, a fi modest sau discret înseamnă a te așeza din start într-o situaţie defensivă, a fi, cu alte cuvinte, un „pierzător”. Dimpotrivă, a manifesta încredere în tine zi și noapte, noapte și zi, a nu avea nicio îndoială în forţele tale – multe, desigur, chiar și în cazurile în care ele sunt puţine! – este porunca vremii. De altfel, epoca de care ne este dat adesea să ne minunăm și-a și creat nu doar vestimentar și retoric chipul, ci și somatic omul ei, tipologia caracteristică fiind tipul cu părul tuns scurt, cu mușchii conturaţi de la „trasul la sală”, cu limbajul standardizat și având ca generic celebra formulă „du-te-n pui mei!” sau cealaltă, direct licenţioasă, eliberată de aluzii eufemistice – la care se adaugă, desigur, încruntarea, chipul ameninţător, ca semne distinctive ale „creaţiei” epocii. Sigur, pro­fesorul nu a ajuns chiar până aici, lipsa lui de mo­destie e cumva mas­cată, cunoaște alte forme de manifestare. Ca și lipsa de discreţie ori lipsa de res­pon­­sabili­tate!…
Lista valorilor pier­dute ale școlii e, firește, mai lungă. Dar cine stă s-o întocmească?!… Moraliștii?!… Inexistenţii moraliști ai acestui veac?!… Inexistenţi, pentru că realmente lumea nu mai are nevoie de multă vreme de ei?!… Instituţiile cu ethosul lor puternic?!… Care instituţii, căci în democraţia românească prima reacţie a insului a fost să renunţe la instituţii… Sau să nu dea doi bani pe ele!…
Cineva îmi spunea de curând că a recitit „Republica” lui Platon și a descoperit acolo ciudate coincidenţe cu timpul de azi… A găsit acolo, între eventuale valori pierdute ale școlii, scăderea dramatică a autorităţii dascălului în faţa elevului, cedarea lui continuă și instaurarea treptată a bunului plac… Cedare care nu-i altceva, în planul valorilor morale, decât anticamera anomiei morale… Vremurile moderne însă au demonstrat, și nu obosesc s-o demonstreze zi de zi și ceas de ceas, la noi și aiurea, că se poate trăi în lume și fără „valorile pierdute ale școlii”… S-ar mai putea face oare ceva?!…
Adrian COSTACHE