Nu știu de ce, dar întotdeauna am fost tentat să cred că există câteva, măcar câteva!, profesiuni care trebuie practicate nu cu dezinteresul unei îndeletniciri oarecare, ci, dimpotrivă, cu fervoarea unei vocații. Iar printre acestea la loc de cinste se află (mai bine zis, ar trebui să se afle!), cred eu, îndeosebi următoarele: aceea de profesor (de fapt, de dascăl), de preot, de psiholog și aceea de medic.
Că nu se întâmplă deloc așa, din păcate!, se poate vedea cu maximă ușurință, de către oricine, oricând și oriunde. De ce? După umila mea părere, dintr-un singur considerent, din lipsă de respect față de propria persoană. Dacă am avea, în cantități necesare, așa ceva, atunci, nu mă îndoiesc, am ști să spunem stop, la momentul potrivit, concesiilor pe care suntem dispuși să le facem. Nu atât față de alții, cât mai ales față de noi înșine, după cum spuneam. Și atunci nu ar mai exista nici profesori, nici preoți, nici psihologi, nici medici dispuși să accepte orice pentru a… Fiindcă, să nu ne amăgim, nu sărăcia este aceea care-i impinge pe foarte mulți dintre noi la cele mai mari necuviințe, ci numai și numai lipsa de considerație față de propria persoană.
Cu alte cuvinte, toți cei care, cu mai mult sau mai puțin temei, își revendică apartenența la categoria socială destul de eterogenă altminteri, a intelectualității trebuie (ar trebui) să posede și o altfel de gândire decât aceea general umană, strict ancorată în ingredientul teluric.
Iar rolul (doar unul dintre roluri) orelor de religie din școală este, după cum bine se știe, tocmai acesta. El datorându-se fără îndoială superiorității moralei creștine față de toate celelalte coduri etice.
Și mai simplu spus, specific tuturor celor „împătimiți de cultură“ ar trebui să fie și profesorii, și preoții, și psihologii, și medicii și trebuie să fie nu efortul de a gândi asupra unui fapt de toate zilele, ci, dimpotrivă, efortul de a gândi la o problemă generală (Mircea Eliade: „Despre speciile gândirii“, în volumul „Oceanografie“, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 57).
Altfel spus, în dialectica extrem de complexă, de altfel, apolinic-dionisiac, introvertit-extravertit, lăuntric-exterior, profund-superficial, fundamental-aplicat ș.a.m.d., accentul trebuie (ar trebui) să se deplaseze cu hotărâre, în conformitate cu cerințele pe care le impune sau, mai bine zis, ar trebui să le impună statutul intelectualului autentic înspre cel dintâi termen.
Este încă un exemplu strălucit pe care îl oferă orele de religie din școală.
Sau mai simplu spus înspre Gândirea vie (Mircea Eliade, vol. cit., pag. 58). Sinonimă, dar nu întotalitate cu Meditația (Mircea Eliade, vol. cit, pag. 58). Doar atunci când ea, gândirea vie, va deveni un element constitutiv al personalității noastre culturale, alături de celelalte forme arhicunoscute precum gândirea științifică, gândirea simbolică, gândirea artistică, gândirea religioasă etc., vom avea certitudinea că, de fapt, dispunem de întreg instrumentarul cognitiv și afectiv necesar pentru a fi și altceva decât niște destoinici profesioniști într-un domeniu sau altul de activitate.
Aserțiuni de genul „biserica a coabitat, întotdeauna armonios cu statul, cu justiția, cu armata, cu presa etc.“ sunt, după cum bine se știe, mai mult decât întemeiate. O certifică chiar universul ideatic și afectiv care stă la baza lor.
Iar aceasta consonează perfect cu însuși spiritul culturii europene, căreia și noi românii îi aparținem. Fiindcă elementele definitorii ale culturii europene sunt, după cum bine se știe, cu totul și cu totul altele decât cele ale unei realități amorfe, care se mulează, pur și simplu, adică, nefertil, negerminativ, neproductiv, după celelalte structuri ale vieții sociale. Mai exact spus, cultura europeană se caracterizează printr-o divinitate în expansiune, printr-un univers în expansiune, prin niște valori în expansiune, prin niște categorii de gândire în expansiune, printr-o istorie în expansiune (Constantin Noica „Modelul cultural european“, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 56). Tocmai de aceea, și nicidecum din alte considerente, în cultura europeană, toate stau sub o unitate care se diversifică și se multiplică (Constantin Noica, vol. cit., pag. 56). Cu alte cuvinte, orele de religie din școală pot pleda și chiar pledează pentru afirmarea și dăinuirea unui loc și unui rol de sine stătător al Bisericii Naționale, conform celui pe care îl validează cultura europeană însăși, cultură din care, de fapt, și ea face parte și care nu se caracterizează nicidecum prin adeziunea față de o structură social unică, indiferent cum s-ar numi aceasta, ci dimpotrivă, prin varietate, prin diversitate, prin multiplicitate, prin universalitate, prin expansiune (Constantin Noica, vol. cit., pag. 62).
În egală măsură însă, atunci când vorbim despre locul și rolul Bisericii și al Religiei, vizăm și un alt model inestimabil, anume cel instituit de gândirea și sensibilitatea modernă: Martin Heidegger, „Ființă și timp“, Editura Jurnalul Literar, București, 1994, pag. 201).
Dar orele de religie din școală ne mai învață și altceva, și anume faptul că a concepe de o manieră coergitivă, punitivă, despotică, relația copiilor noștri și a familiilor acestora cu o anumită disciplină de studiu înseamnă să lezăm însuși statutul ființei umane, ca Homo Erectus, Homo Sapiens, Homo Artifex, Homo Habilis, Homo Faber, Homo Vates, Homo Ludens, dar și ca Homo Religiosus. Și anume, înseamnă să nesocotim însăși înțelepciunea timpului, pe care cei vechi au imortalizat-o superb în celebrul dicton latin „Historia magistra vitae“.
Și nici nu trebuie să mergem atât de departe, pentru a găsi exemplele de care avem nevoie.
Și tot orele de religie din școală și, în general, Creștinismul ne învață că nu trebuie să așezăm niciodată prin mijloace nedemocratice, peste tot și peste toate, pecetea unui anumit tip de confesiune și/sau a instituției care o propagă. Pentru că aceasta înseamnă încălcarea principiului separației puterilor în stat, care este un principiu foarte modern.
Dar, așa cum se întâmplă de obicei, cel mai convingător argument în acest sens este unul tot de natură religioasă, de fapt spiritual, mai exact spus, argumentul decurgând nemijlocit din mitul copilului născut într-o iesle, care este, după cum bine se știe, însuși fundamentul întregii culturi europene. Ei bine, tocmai această uimitoare singularitate (Constantin Noica „Modelul cultural european“, Editura Humanitas, București, 1993, pag. 74) ne învață că noutatea radicală a culturii europene constă tocmai în faptul că, spre deosebire de alte culturi, ea nu se ridică împotriva mitologiei proprii, ci dimpotrivă, este în consonanță cu ea (Constantin Noica, vol. cit., pag. 77). Totul se poate explica: este vorba despre un cu totul și cu totul alt mod de a înțelege raportul dintre natură, pe de o parte, și mitologie, pe de alta (Constantin Noica, vol., cit., pag. 77).
În aceeași ordine de idei și păstrând în bună măsură însăși perspectiva de abordare, ar trebui, cred, spus și altceva, la fel de important. Ceva pe care îl învățăm tot în cadrul orelor de religie din școală: încercările, mai mult sau mai puțin izbutite, de reformare, în cele mai surprinzătoare chipuri, a ceea ce, din diverse motive, la un moment dat, a fost resimțit ca fiind mult prea canonic, în materie de religie și nu numai s-au datorat și se datorează, cred, nevoii aproape organice a ființei umane de revenire la ceea ce este cu adevărat simplu, firesc, natural, sufletesc, autentic, etern, metafizic, atemporal, aspațial, spiritual. Iar această încercare, mai mult simbolică decât reală, de întoarcere la origini, este, după cum bine se știe, cu mult anterioară luteranismului, calvinismului etc. Pentru a convinge, putem, de pildă, rememora, foarte pe scurt, o stare de fapt ce a avut loc cu circa o jumătate de mileniu înaintea lui Luther și a lui Calvin și într-un cu totul alt spațiu cultural decât cel consacrat, Occidental. E vorba, după cum bine se știe, despre Bogomil și bogomilism. Autorul acestei erezii a aparținut și el, e drept, tot ierarhiei bisericești, dar părții ei celei mai de jos, un umil preot de țară, care a predicat între 927-950, în Bulgaria. Doctrina lui nu a fost însă una ca oricare alta. Întâi, grație întinderii extraordinare a arealului cultural în care a proliferat: întreaga Peninsulă Balcanică, plus Rusia și nu numai. Apoi datorită neobișnuitei sale dăinuiri în timp aproape cinci secole. În al treilea rând, din cauza colosalei sale puteri germinative, a stat la baza celebrei doctrine, a catarilor francezi, doctrină care, după cum bine se știe, cei mai autorizați cercetători ai acestui fenomen cultural, în frunte cu Denis de Rougemont, în „Iubirea și Occidentul“, o pun în relație nemijlocită cu Poezia trubadurilor. În al patrulea rând, întrucât erezia a știut să valorifice, la rândul ei, sugestii doctrinare anterioare, precum ideologia gnosticilor și a pavlicenilor. Dar poate că cel mai semnificativ detaliu în ceea ce privește bogomilismul ține nu atât de ideile novatoare pe care propovăduitorii și adepții săi le-au promovat (cea mai cunoscută dintre acestea fiind, bineînțeles, aceea a dualității bine-rău), cât mai ales de puternica lui coloratură socială, mai exact spus, de orientarea lui antinobiliară. Și încă ceva și mai important, cred, decât tot ceea ce am spus până acum în legătură cu bogomilismul. Dincolo de faptul că tocmai aspectul său nonconformist a atras după sine iminenta condamnare pronunțată de către biserică. De pildă, pentru a înțelege, cum se cuvine, una dintre cele mai cunoscute creații dramatice ale lui Lucian Blaga „Meșterul Manole“, în care, după cum bine se știe, apare un personaj, pe cât de important, pe atât de interesant, purtând chiar numele de Bogomil (Starețul Bogomil)… E, cred eu, încă un bun prilej pe care profesorii de religie îl pot exploata astăzi din plin, pentru a demonstra că predarea acestei discipline de studiu ca și a altora se poate face și altfel. Adică adoptând o concepție interdisciplinară.
Prof. Petre CONSTANTINESCU
