Profesorul bârlădean Mihai Luca a făcut parte, mai demult, din structurile județene de coordonare culturală și în această postură mai cu seamă a cunoscut oameni și locuri, personalități carismatice, scriitori de toate mărimile, publiciști și universitari, mulți dintre ei legați prin obârșie și afinități spirituale de orașul Bârlad. Este pilduitoare consecvența bârlădenilor de ieri și de azi în a-și promova în cărți, studii istorice și contribuții documentare tradiția extraordinară a locului. Cuvântul lor de ordine pare să fie întoarcerea sistematică la rădăcini, iar notele particularizante ale scriiturii sunt evocarea nostalgică, acolada sentimentală, omagiul paseist, glorificarea trecutului exemplar. Autorul nostru însuși s-a plasat pe o atare orbită, redactând – după propria-i mărturisire – o carte eclectică, ceea ce ne obligă să înțelegem o structură eterogenă complexă, dar nu un amalgam incoerent, un „ghiveci” indigest cum ne mai propun unii condeieri. În semn de încredere, autorul ne-a oferit manuscrisul și nu cartea finită, care – citit cu atenție – își dezvăluie repede coordonatele interioare.
O secțiune importantă, segmentată de subtitluri sugestive, este dedicată cărtu­rarilor care într-un fel sau altul și-au legat destinul de Bârlad, s-au intersectat biografic cu semnatarul cărții și i-au acordat acestuia peste timp autografe măgulitoare. Autorul știe la fel de bine ca noi toți că autograful exprimă, în general, convenționalul politi­cos și nimic mai mult, dar nici mai puțin. Excepțiile de la această regulă nescrisă sunt rarisime. Cel care dăruiește o carte, sau o vinde, consideră firesc să fie ceremonios și galant cu cel care o primește. Este greu de închipuit un autograf în stil buruienos, indecent, provocator ori malițios. Este de la sine înțeles că ironiile ori răutățile de orice fel sunt potrivite în altă parte și nu la lansarea și dăruirea de cărți.
Un exemplu atipic este acela al lui Nichita Stănescu, poet genial, capabil mereu să iasă din tipare, mare amator de formule paradoxale. Unui poet din provincie, „îngerul blond” i-a dedicat cândva un autograf laconic și căruia, din rațiuni diplomatice, nu-i vom divulga numele: „Lui X, poet ca și mine”. După mai multe ore de convorbiri confraterne, în fața licorilor bahice, marele Nichita a cerut cartea și a modificat autograful: „Lui X, bețiv ca și mine!” Cei care au văzut exemplarul cu pricina susțin sus și tare că întâmplarea este strict autentică. Inconformistul ingenuu Nichita nu putea să se dezmintă.
În circumstanțe dintre cele mai diverse, unele derivând din obligațiile de serviciu, altele provocate de imponderabilele destinului, Mihai Luca a primit autografe de la: C. D. Zeletin, părintele „Cireșarilor”, Constantin Chiriță, Ion Hobana, G. G. Ursu, Adrian Beldeanu, Marin Sorescu, fostul său coleg de facultate, Ion Alex. Angheluș (în legătură cu hușeanul prin adopție este de menționat că în iulie 2016 se împlinesc 30 de ani de la dispariția pământeană a poetului, eseistului, criticului și istoricului literar), Simion Bogdănescu (în viața civilă, Ion Puflea), Petruța Chiriac, Laurențiu Chiriac, prezvitera Georgeta Androne, Constantin Clisu, Alexandru Mănăstireanu, Emil Leahu, Constantin Parfene, Al Mitru, Viniciu Gafița, Ion G. Pricop, Cristian Simionescu, Petruș Andrei, Passionaria Stoicescu, Mircea Sîntimbreanu, Cezar Stegaru, George Șovu ș.a. Ni se oferă detalii anecdotice despre întâlnirile cu ei, despre ceea ce reprezintă în cultura națională și zonală și mai de fiecare dată evocatorul se plasează în ipostaza privilegiată de beneficiar al unor autografe ce-i mângâie sufletul. Aflăm, între altele, că G. G. Ursu suferea de „bârlă­denită acută”; numele Hobana vine de la un pârâu din ținuturile natale; Constantin Parfene și Virgil Leahu au elaborat manualul de limba și literatura română pentru clasa a X-a în anul 1978; autograful a fost consemnat chiar pe pagina de gardă; Cristian Simionescu este cotat drept „principele poeziei în Bârlad”; Cezar Stegaru și-a văzut publicată epopeea „Pasada” abia după două decenii de așteptare; George Șovu a absolvit facultatea de litere la Iași ca șef de promoție.
În partea a doua a cărții, într-o neorânduială romantică, autorul plasează inspirat alte pilule evocatoare, crâmpeie biografice și autobiografice, notații fulgurante ivite prin jocul imprevizibil al memoriei, aducând în prim-plan „personaje” publice mai mult sau mai puțin notorii, într-o succesiune rapidă și derutantă: Theodor Codreanu, Mircea Coloșenco, Mihai Drăgan, Amita Bhose, Constantin Ciopraga, Al. Zub, Constanța Buzea, Marin Preda, Harry Zupperman, colegii de grupă din facultate (aflăm ce a devenit fiecare), prietenul Marin Sorescu, Dan Mănucă, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu ș.a. Câteva me­dalioane îi au ca pro­ta­goniști pe Elena Farago, Gica Iuteș, Ion Lotreanu, Mioara Apolzan, Lucian Valea, Valeriu Râpeanu și alții. Nu lipsesc siluetele inconfun­dabile ale unor univer­sitari ieșeni iluștri, „acoladele familiale” cu privire la frații săi, o scurtă prezentare a Festivalului umorului de la Vaslui, avându-l în centru pe inegalabilul teatrolog și animator Valentin Silvestru. Lăsăm cititorului plăcerea intactă de a descoperi alte detalii savuroase, colorate subiectiv, ale destinului unor oameni care au fost. Păstrând proporțiile, Mihai Luca procedează aidoma naratorului proustian, care face o uimitoare și fascinantă călătorie în memorie. Pagini calde și comprehensive dedică autorul Eugeniei Moldoveanu, neuitata directoare a Bibliotecii județene din Vaslui, de care s-a simțit legat printr-o prietenie indestructibilă. Păcat că inimoasa directoare a trecut intempestiv la cele veșnice în urma unui tragic accident rutier. Într-o posteritate complicată a perioadei post-decembriste ,cred – în acord cu autorul – că numele Eugeniei Moldoveanu ar merita să figureze pe frontispiciul unei săli din interiorul actual al Bibliotecii județene „Nicolae Milescu Spătarul”. Așteptăm decizia legitimă a celor în drept.
Sunt convins că materialul substanțial al acestei cărți ar fi putut fi organizat încă mai riguros, în deplin acord cu bogăția și semnificația informațiilor cuprinse aici, capabile să dea substanță și sens unui demers editorial. Așa cum spuneau inspirat latinii, Habent sua fata libelli! (Cărțile își au soarta lor!).
 
Teodor Pracsiu