Greu de estimat, de explorat sau de tranșat, valoarea se află în permanență într-un dialog fecund și complex cu publicul receptor, cu stilul dominant al vremii și cu epoca în care se regăsește. O dezbatere cu privire la valoare nu poate să ignore ideea de canon estetic, ce sugerează circum­scrierea operei într-un orizont axiologic validat din unghiul unor limite, ierarhii sau legitimări din perimetrul teoriei și practicii receptării. Canonul este, de fapt, o întrupare a valorii estetice în perpetuă schim­bare, legitimată prin uz didactic și prin filtrul criticii profesioniste, el având funcția, cum observa Gheorghe Crăciun, de a fi un „instrument de gândire și de lucru pentru orice operație de evaluare a unui câmp proble­matic dat – în cazul de față, prezentul câmpului nostru literar, dar și trecutul acestui câmp adus în prezent. În același timp, conceptul de canon urmărește să cuantifice – estetic și istoric (și nu doar estetic, cum mai cred unii critici depășiți de situație!) – la un mod mai «realist» (în sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) și mai pragmatic, valoarea și importanța fenomenelor cu care se confruntă“.

Conformația canonului literar a cunoscut de-a lungul timpului răsturnări de sens, schimbări radicale, contestări și negări, prin care s-a încercat impunerea unor valori noi în detrimentul altora, considerate caduce, într-un sistem estetic permeabil la schimbare, ce favorizează mutații, metamorfoze, glisări ierarhice sau infiltrări semantice fără de care un sistem prin definiție pluralist cum este cel literar ar fi de neînțeles. Canonul are, desigur, la un moment dat, tendința de a-și consolida conformația, prin coeziunea receptivă a criticii și a publicului, transformându-se în valoare autonomă, neaservită alterității, ignorând „revizui­rile“ nejustificate sau recuperările pri­pite, cum s-a întâmplat imediat după 1989. Pe de altă parte, ideea de valoare nu poate fi atemporală, supra-categorială, valoarea estetică suportând, cum sublinia Eugen Lovinescu, mutații, metamorfoze, deplasări de accent datorită fluctuațiilor contextului istoric, social și mental. Cu alte cuvinte, canonul, care este o încorporare categorială a valorii estetice, trebuie perceput deopotrivă în sincronie și diacronie, în imanența și evoluția formelor literare, de aici rezultând necesitatea unei teorii a formelor literare, aptă să valideze, cu pregnanță și obiectivitate, metamorfozele modelelor, tipurilor și categoriilor literaturii, dar și să cartografieze geografia imaginarului literar, fapt subliniat de regretatul teoretician literar clujean Ion Vlad: „Teoria formelor/teoria literaturii nu-și îndepărtează alte categorii, dar autorul acestor pagini crede de multă vreme că explicarea, examinarea și cercetarea într-un excurs riguros și totodată nuanțat sunt posibile numai din unghiul înțelegerii concertate și exacte a categoriilor interne ale formelor. De altminteri, devenirea (evoluția) formelor realizează una dintre cele mai spectaculoase reprezentări ale istoriei reale a literaturii. Marea aventură istorică a formelor e, de fapt, itinerarul extraordinar parcurs în timp, prin metamorfoze, prin numeroase mutații și prin aleatorii treceri ale formelor. Epocile și mentalitatea lor, istoria receptării, a alegerii sau con­testării formelor apar ca un dramatic happening jucat pe scena a ceea ce poate fi o altă istorie a literaturii“.

În acest fel, bătăliile canonice se dovedesc necesare, inevitabile, ele conducând la mutații, schimbări, nuanțări ale paradigmelor axiologice, provocând configurarea unor ierarhii noi, Lovinescu însuși, în perioada interbelică, militând pentru schimbarea ierarhiilor în virtutea criteriului suveran al autonomiei esteticului, în opoziție cu Iorga, de pildă, conservator, încremenit în trecut, adept al unor criterii extraestetice (etice sau ­etnice). E limpede astfel că nu ierarhiile im­­pun valoarea în literatură, mai degrabă o confirmă, o validează, conferindu-i legitimitate. Criteriul fundamental al examinării operei literare este, încă de la Maiorescu, cel estetic, cu nuanțări din sfera socialului și mentalului colectiv, căci valoarea și ierarhiile literare sunt impuse de instituția receptării critice autorizate, confirmate de sedimentările timpului, ale istoricității. Succesul de public nu determină în chip necesar valoarea sau o mai bună plasare a operei în ierarhia valorică, căci coincidența dintre succes și valoare are mai degrabă un statut de excepție (fericită). Mutațiile literaturii române de după 1989 au nuanțat locul unor scriitori în ierarhia culturii și literaturii române, prin valorificarea unor criterii estetice de receptare critică. Dacă ne referim la cărțile de literatură notabile apărute după 1989 aș reține câteva din sfera autobiografiei, prin calitatea scriiturii și excelența depoziției, cărți care au, de fapt, statut de recuperare estetică (Mihail Sebastian, Jurnal, N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Mircea Zaciu, Jurnal). În privința prozei, mi se par importante cărțile lui Mircea Cărtărescu (Orbitor, Solenoid, Theodoros), Gheorghe Crăciun (Pupa Russa), Gabriela Adameșteanu (Provizorat, Fontana di Trevi), Petru Cimpoeșu (Simion Liftnicul), poezia de după 1989 având și ea câteva reușite (Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieșire, Mircea Cărtărescu, Levantul, Ion Mureșan, Cartea alcool, Marta Petreu, Apocalipsa după Marta, Aurel Pantea, O înserare nepământeană etc.).

Pe de altă parte, se poate afirma că valoarea estetică, așa cum este ea legitimată de adevărul intrinsec al operei, de criteriile și de principiile receptării cri­tice, trebuie asumată și prin prisma intertextualității, căci literatura este, cum se știe, în centrul unei rețele de bifurcări estetice, de întrepătrunderi, glisări și reveniri, de mutații ale unor imagini arhetipale, simbolice, într-un joc imprevizibil al modalităților, al măștilor și rolurilor ficționale.

Iulian Boldea – profesor universitar

Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului