Anul calendaristic, așa cum îl știm, este prea mic. Are prea puţine zile! Nemulţumirea generată de această situaţie este generală. Biserica se vede nevoită să accepte sărbătorirea mai multor sfinţi în aceeași zi. Nici laicii nu se lasă mai prejos. Ziua mondială a apei, a osteoporozei, fără fumat, a siguranţei pe internet, a ciocolatei și câte și mai câte se succed cu repeziciune, aglomerând până la refuz filele calendarului și viaţa școlii.
Da, viaţa școlii! Pentru că puţine sunt evenimentele pe care comitetele de acţiune le pot rata. De acord cu cele adresate direct formării tinerei generaţii. Combaterea traficului de persoane, combaterea consumului de droguri, lupta pentru un mediu natural sănătos sunt obiective care se suprapun cu obiectivele școlii. De aici până la inclu­d­erea (obligatorie) în programele extracurriculare a unor activităţi dedicate zilei ciocolatei, sau zilei meteorologiei e cale lungă.
Problemele create nu ţin doar de aglomerarea pro­gramului, ci și de modul de comunicare. O abor­dare neinspirată produce mai degrabă pagube decât efectele pozitive scontate.
La 20 noiembrie se marchează Ziua Inter­naţională a Drepturilor Copilului. Importanţa temei este indiscutabilă și preocupările pentru a asigura un cadru legislativ adecvat dezvoltării armonioase a tinerei generaţii este bine-venită.
Cu acest prilej, Direcţia pentru Protecţia Copilului din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice a prezentat Legea 257/2013, care modifică și completează Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului. Nimic complicat. Nimic anormal!
Se întâmplă însă ca prezentarea noii legi să fie însoţită de comentarii exagerate și explicaţii aberante. Valurile create în media pornesc de la articolul 48, alineatul 2, care prevede că, „în cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, personalul didactic auxiliar și cel administrativ și de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Pedepsele corporale sau alte tratamente degradante în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise”. Faţă de legea din 2004 (În cadrul procesului instructiv-educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.”) constatăm că s-a adăugat „personalul didactic auxiliar și cel admini­strativ”! Prevederile, absolut normale și necesare pentru a asigura protecţia copilului și protecţia celor care se ocupă de instruirea și educarea lui.
Se întâmplă însă ca știrea cu pricina să fie însoţită de ziceri preţioase ale unor persoane instalate în funcţii asociate unor lefuri consistente. Ni se explică sensul noilor prevederi. Aflăm că – în interpretarea unui director de programe de la o organizaţie – profesorii nu mai au voie să ţină copiii la ușă, la colţ sau să îi dea afară din clasă, fiind interzisă orice altă acţiune care îl umilește pe copil, cum ar fi insulta sau obligarea lui să stea în picioare.
Bravo, domnule! Nu cred că un cadru didactic adevărat și-a permis vreodată să își insulte elevii sau să îi umilească! Nu cred!
Despre restul, despre interpretările originale inserate într-o intervenţie publică, am mari îndoieli că sunt în consens cu prevederile legii. Poate că dus de val, poate că din dorinţa de a se evidenţia, emiţătorul mesajului a încercat să își demonstreze originalitatea.
Educaţia este un proces care se petrece pe tot parcursul vieţii. Familia, școala și instituţii specializate acţionează în această direcţie. Individul învaţă niște reguli, asimilează cunoștinţe și își dezvoltă deprinderile necesare pentru a se încadra într-un colectiv. Unii învaţă mai repede, alţii mai încet și/sau mai greu. Există stimulente și, evident, sancţiuni pentru cei care refuză să evolueze în sensul cerut de societate.
Nu s-a inventat încă un proces educaţional din care să lipsească sancţiunile. Nu vorbim de exagerări, evident! Nu s-a inventat nici un sistem, cât de cât eficient, care să funcţioneze fără respectul reciproc și sprijinul acordat de toţi actorii implicaţi.
Când cineva consideră că cererea adresată unui elev de a se ridica în picioare este o umilire sau o insultă, asistăm la o tentativă de subminare a celor mai elementare principii didactice. Dacă inviţi un elev la tablă, ai încălcat legea? Dacă un elev pune în pericol securitatea colegilor, cele mai elementare proceduri prevăd izolarea lui și îndepărtarea pericolului. Nu poate fi scos din sala de clasă? Dacă nu și-a făcut tema, nu poate fi mustrat?
Ce facem atunci cu regulamentul de organizare și funcţionare a unităţilor de învăţământ sau cu regulamentele de ordine interioară adoptate în școli – cu acordul părinţilor și al elevilor? Le aruncăm? Aruncăm școala în haos?
Profesorii sunt obligaţi să vină la școală în ţinută decentă. Foarte corect! Ei sunt, mai bine zis ar trebui să fie modele. Elevii pot să vină oricum? Pot introduce arme albe în școli? Pot jigni și/sau agresa personalul școlii? Credem că nu!
De fapt, preocupările Ministerului Educaţiei Naţionale încearcă să ne convingă că cineva a priceput cum stau lucrurile. Intervenţiile pe tema regula­mentelor școlare demonstrează preocupare justificată și competenţă. Ordinea în școli trebuie reinstaurată și cu măsuri coercitive.
Tuturor actorilor implicaţi în procesul educativ trebuie să le fie asigurate drepturile. La fel, obligaţiile tuturor trebuie stabilite cu exactitate și create mecanismele care să asigure respectarea lor. Preluarea unor modele avangardiste care au falimentat deja sisteme naţionale de educaţie nu e o soluţie. În România nu au fost masacre în școli (încă!). România nu își permite nici să cumpere specialiști formaţi în alte ţări.
În consecinţă, sistemul naţional de educaţie trebuie tratat cu atenţie maximă. Cu echilibru și competenţă.
Vivat Academia! Vivat profesores! trebuie să redevină deviza generaţiilor tinere.
De-adevăratelea! Acest lucru nu se poate întâmpla fără intervenţia celor cu experienţă, cu știinţă de carte, interesaţi de viitorul acestei naţii.
Nu avem nevoie de patetism. Avem nevoie de pragmatism și competenţă. Vulnerabilităţile și ameninţările la adresa sistemului sunt grave, dar nu iremediabile.
Ioan ARDELEANU