Vacanţa mare îi stresează pe câte unii, pe cei care o consideră prea mare. Aşa sunt, de exemplu, cei care au impresia că vacanţa e sinonimă cu concediul cadrelor didactice şi în funcţie de asta le socotesc profesorilor banii de salariu. De asemenea, sunt cei cărora le este comod să dea vina pentru ştiinţa de carte slabă a absolvenţilor pe faptul că „avem cel mai scurt an şcolar” şi de aceea vor să-i integreze pe elevi în tot felul de „programe”. Mai consideră vacanţa mare prea mare cei care nu au chef, idei, bani să investească în conţinutul ei.
 Vacanţa de vară poate să pară prea lungă din cauză că avansează în anonimat. Elevi mari şi mici, preşcolari, cadre didactice, părinţi s-au precipitat să-şi încheie cât mai rapid treburile cere-i mai ţineau în contact cu şcoala şi să dispară fiecare la ale lui, să se descurce pe cont propriu cu petrecerea timpului liber de tot. Nu-i vorbă că anul şcolar, practic, se terminase ceva mai devreme, cum se întâmplă întotdeauna, lumea fiind ocupată cu strângerea şi predarea manualelor, cu încheierea mediilor şi cu transmiterea situaţiilor care se cer pe baza mediilor încheiate, cu meditaţiile şi cu banchetele – sigur, în primul rând, cei în prag de examen naţional şi de absolvire, însă pentru oricine pe final de an şcolar este timpul cel mai convenabil pentru excursii, concursuri, serbări şi alte acţiuni. Din acest punct de vedere, atmosfera din şcolile noastre aduce a restaurant în care, intrat pe la ora zece seara, eşti întâmpinat cu o combinaţie de respingere, informare şi obrăznicie livrate în chip de scuză cum că „bucătăria s-a-nchis”, aşa că ţi se mai pot servi eventual nişte beri, dar şi alea pe fugă, pentru că trebuie „să se facă casa”.
Cât e ea de mare aparent, vacanţa de vară se vede presată între un final de an şcolar împins pe caniculă în mijloc de iunie şi un început de an următor tras tot mai în sus faţă de 15 septembrie. Este dovadă de complexare şi de neputinţă din partea celor care cercetează şi a celor care decid inclusiv cum trebuie făcut ca elevii să înveţe carte, nu să exprimenteze folosirea unor înlocuitori şi ca ulterior să valorifice câte ceva din cele învăţate. De învăţat, copiii ar putea învăţa multe şi în timpul vacanţei, fiind puşi să folosească avantajele acesteia, între care cel mai important este debarasarea de constrângerile programului şi ale spaţiului şcolii. Nu se întâmplă aşa dintr-o nepricepere care atrage comoditatea. Drept urmare, iau vacanţă multe din câte ar trebui să se activeze tocmai pentru că e vacanţă. Ceva anume făcut (deschis, facilitat, arătat) ca să nu fie vacanţa pierdere de timp e raritate. Primăria Sectorului 3 organizează două grădiniţe cu program prelungit: Grădiniţa Brânduşa (1-31 iulie) şi Şcoala Gimnazială Nr. 88 (fostă Grădiniţă Nr. 38, 1-31 august). O grădiniţă cu activităţi de dimineaţă până spre seară ţine şi Biserica Mavrogheni, lăcaş de educaţie şi cultură neîntrerupt din secolul al XVIII-lea. Muzeul Naţional de Istorie a României, în parteneriat cu Asociaţia Mioritics, a deschis ateliere educative în care copiii învaţă să creeze benzi desenate; tema este „Legendele dacilor”, sursele de inspirate sunt expoziţiile permanente ale muzeului „Copia Columnei lui Traian” şi „Tezaurul Istoric”, iar îndrumător e un autor de referinţă de benzi desenate, Mihai I. Grăjdeanu. ECDL EduHub face minicursuri de modelare şi imprimare 3D la Veranda Mall în Obor (3-21 iulie). Primăria Municipiului Bucureşti şi Teatrul Excelsior au început de ceva timp şi vor ţine până în 10 septembrie „Vacanţa de vară cu Excelsior” în Parcul Bazilescu, la fiecare sfârşit de săptămână, cu teatru, dans, concerte, momente de magie, filme româneşti. Sunt exemple izolate, localizate. Generalizată, o stare şi o atitudine faţă de vacanţă în sensul de libertate şi opţiune nu există. Vacanţa ca temă e absentă. Sunt prezente fetişuri. Este promovat curentul care vizează generalizarea unor obiecte asociate speculativ cu nevoia de a face totuşi ceva în vacanţa asta: jucării de-nvârtit pe degete, repetitiv şi naiv. Una e recomandată drept „jucăria anului 2017” (e drept, vreo două rânduri mai încolo, în acelaşi enunţ, anvergura îi e restrânsă la „jucăria verii”), ideală pentru că e „antistres” (poate stresul ca pretinsă trăsătură a copiilor de azi vinde mai bine decât ADHD-ul ori autismul „clasicizate”). Recomandarea e făcută vârându-i-se pe gât publicului ideea că astfel de jucării răspund unor cerinţe la zi: dezvoltă socializarea şi creativitatea şi sunt antidot al tabletei şi telefonului. În realitate, odată dotaţi copiii cu jucării în tendinţe, mamele şi bunicile pot să-şi vadă de propriile telefoane în parc, ca şi doamnele de la „aftăr”, care altfel trebuie să se întrebuinţeze serios, să ţipe, tot prin parc, să dea comenzi şi să li se adreseze copiilor prin formule găsite în tutoriale şi în cărţi de tipul „cum să…, în… (atâţia) paşi”, ca să audă şi să vadă părinţii că „ştiu să lucreze cu copiii” şi să nu conteze că întreprinderea lor se situează în afara normelor de autorizare ale sistemului educaţional. E trist dacă drept soluţii de vacanţă sunt oferite obiecte care să-i ţină ocupaţi pe copii în mod stereotip. Cu astfel de obiecte, este continuată în vacanţă (şi nu numai) formarea viitorilor executanţi de sarcini fără miză, compuse din una, cel mult două operaţii manuale („alfabetizarea digitală”, nu cea care trece în primul rând prin cap), executanţi pentru care „fişa postului” şi „procedurile” se dovedesc tutelare.
Florin ANTONESCU