Am aflat cu uimire și chiar cu indignare că există printre politicile de marketing una legată de durabilitatea produselor, mai precis o modalitate prin care durata de viață a produsului este mult limitată, astfel încât cererea să fie reactualizată, iar profitul producătorului să fie asigurat. Printre cei care lucrează în învățământ, abordarea temei uzurii morale este una care apare din când în când, uneori cu o anumită periodicitate. Poate într-un moment de oboseală acutizată, la sfârșitul unei zile istovitoare ori la final de semestru, însoțind încheierea unui lung șir de activități didactice. Desigur, în orice tip de profesie apar și efecte neintenționate, costuri psihologice ascunse, iar învățământul nu face nicidecum excepție.
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, acumulăm nu doar experiență, ci și o doză imperceptibilă de intoleranță la anumite categorii de fapte, o nerăbdare în a rezolva unele dintre sarcinile de lucru curente, o detașare nu neapărat benefică față de diferite aspecte implicate de operaționalizarea obiectivelor profesionale, la care se mai pot adăuga multe altele, dar care, împreună, dau imaginea a ceea ce am numi uzura morală instalată. Aceasta joacă uneori rolul de scut de apărare, alteori de scuză pentru anumite comportamente mai puțin inspirate. Ne plângem câteodată că suntem pe punctul de a ceda nervos, poate chiar îi invităm pe colaboratori să nu întindă coarda, eventual să se poarte cu prudență, deoarece rezervele de răbdare par să fie pe sfârșite. În acest context, ieșirea la pensie poate fi privită ca o schimbare de plan de viață bine-venită, o trecere decentă într-un alt plan al existenței, una mult mai liniștită, astfel încât uzura morală să nu mai fie o temă de actualitate pentru că, în sfârșit, cel în cauză se poate odihni în voie, antrenat în alte tipuri de activități, dar care să nu mai supraliciteze aceleași și aceleași structuri mentale într-o repetitivitate alarmantă.
Uzura psihică se instalează mai repede sau gradual diferit în funcție de personalitatea celui în cauză, dar și de nivelul din sistemul de învățământ în care lucrează. Cu cât vârsta copiilor este mai mică, de fapt, cu atât consumul nervos al dascălului e mai mare. Știm cât de grea este activitatea învățătorilor, mai ales în formarea elevilor din primele clase. Implicarea psihică este diferită pentru cei din clasele mai mari, de intensități diferite, dar, cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, uzura morală devine manifestă. Ea mai este compensată uneori prin satisfacția profesională pe care o aduc anumite reușite, de la faptele mărunte de fiecare zi la succesele profesionale cu adevărat remarcabile.
Uzura morală este diferită în medii educaționale în care elevii vin cu disponibilități de pregătire diferite, intră cu medii mari sau mai mici, uneori așa de mici, încât apare temerea că opțiunea de continuare a studiilor nu este una adecvată (de pildă, în acele licee unde media de admitere gravitează în jurul notei 5, iar promo­vabilitatea la bacalaureat tinde spre zero – ca experiență consolidată prin repetarea inadmisibilă, dar reală, an după an). În astfel de cazuri este mai degrabă vorba de un efort educativ de tip remedial, dar care implică un mare aport pedagogic și uzură morală pe măsură a dască­lilor care luptă în fiecare zi cu tentația de a renunța, de a se declara învinși de ostilitatea socială în care își desfășoară activitatea.
Un cu totul alt tip de uzură psihică se poate recunoaște în mediile cu pretenții înalt academice, unde învățământul tinde mai mult spre cel de performanță, unde examenele sunt promovate cu procente aproape de 100%, iar numărul elevilor olimpici, al celor care se implică în concursuri, în diferite proiecte educative este atât de mare, încât aproape atinge întreg efectivul claselor. Aici este vorba de a ridica din ce în ce mai sus nivelul de abordare a învățării măcar pe măsura creșterii așteptărilor celor implicați, care își maximizează actuali­zarea potențialului pe măsură ce primesc diferite confirmări ale reușitei lor cognitive.
Cum se raportează societatea la uzura morală din diferite sfere de activitate? O ignoră? O recunoaște? Cine face acest gest, mai exact?
O recunosc, desigur, și cei din cadrul sistemului, pe plan intern, cum se poate spune: colegii mai tineri despre cei cu experiență, directorii față de angajații unității de învățământ, profesorii față de alți colegi, fiecare despre sine.
Se întâmplă să o recunoască și unii dintre părinți, mai cu seamă dintre cei care întâmpină ei înșiși dificultăți în educare copiilor lor.
Apoi o recunosc ocazional unii dintre politicieni (de pildă, în anul electoral în care intenționează să își (re)confirme mandatul). Discursul public este de tipul: dacă este de domeniul evidenței uzura morală care se instalează în magistratură, nu este în mod analog cazul să fie recunoscută și aceea din educație? Pe de-o parte, poate fi avut în vedere eforul continuu de pregătire cerut de profesie, pe de altă parte, costurile psihologice plătite ca un tribut reușitei de a forma generații după generații de copii.
Dar, după ce este recunoscută uzura morală, ne putem întreba retoric: Ce se mai întâmplă?
La nivelul simțului comun se vehiculează ideea că tinerii care intenționează să urmeze cariera didactică știu de la bun început că salariile sunt mici, iar bătaia de cap mare. Dar se presupune că, dacă fac totuși alegerea aceasta, are loc în cunoștință de cauză, este în bună măsură asumată. Aceștia își găsesc poate un temei în pasiunea de a fi educatori, în deschiderea umanistă spre dezvoltarea oamenilor, a copiilor în primul rând. Numai că una este să știi principial ce te așteaptă, iar alta este ca, după un timp, să simți în mod direct, necruțător cum efectele psihologice ale uzurii profesionale sunt inevitabile și devin parte din viața ta. Probabil că atunci așteptarea adresată celorlalți este spre mai multă considerație relațională, spre o atitudine binevoitoare și, de ce nu, apare speranța ca viața să ia o direcție de raportare umană plină de respect.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București