„Care sunt urgențele educației din România?“. Este întrebarea pusă, mai mult decât oportun, de revista Tribuna învățământului. Dacă prin urgențe înțelegem ceea ce este de făcut în educație în, să zicem, semestrul în curs, atunci afirm din capul locului că s-au acumulat atât de numeroase și de adânci neajunsuri, încât se iluzionează cine își imaginează că ar fi doar câteva urgențe, ce se lasă repede ordonate. Agenda urgențelor este, dimpotrivă, neobișnuit de încărcată și se cere lămurită.

Pentru a face limpede, în spațiul restrâns al unui articol, răspunsul meu la întrebare, îl formulez ceva mai apodictic, în forma unor teze. Plec de la fapte certe, observ neajunsuri și schițez soluții. Convertirea lor administrativă în reglementări pentru sistemul educației depășește însă, firește, cadrul articolului.

Și dacă nu intervenea pandemia era nevoie de o reformă amplă a educației din România. Însăși reforma era deja urgență. Căci, prin deciziile greșite din ultimele două decenii, incluzând legea din 2011, educația din țară a ieșit din cursul urmat de țări comparabile și a fost adusă în situația cea mai critică din era modernă: scăderea învățării, consumul redus de carte, fuga elevilor și studenților de sistemul public de educație, aspirația de pensionare a dascălilor, corupția cea mai extinsă din istorie și degradarea titlurilor. Cu efectele sociale cele mai alarmante: declinul calificărilor, criza de competențe în societate, irelevanța instituțiilor, valoare adăugată mică a produselor activităților, export cu structură mediocră și import dominat de produse elementare, producție insuficientă, traiul pe împrumuturi cu îndatorarea fără precedent.

În timpul pandemiei, printr-un alt șir de măsuri eronate și, mai nou, prin paleative, neajunsuri anterioare s-au agravat. Din astfel de rațiuni, teza mea este că tot ceea ce este mai puțin decât o reformă competentă și chibzuită nu aduce la linia de plutire educația din România. Urgentă este, oricât de surprinzător ar părea, pregătirea de pe acum a reformei, fie și pe fondul preocupărilor curente impuse de o situație neobișnuită, cu destule necunoscute.

Desigur, pandemia a creat o situație nouă. Ca urmare, detaliind susținerea, aș spune că sunt urgente două capitole de măsuri. Am în vedere:

I. Restabilirea educației, căci: a) și în condițiile pandemiei trebuie ca educația să funcționeze, pentru a nu spori pierderile mari deja înregistrate; b) luând mă­suri de primă instanță pe direcția schimbării mai adânci a situației; c) și adoptând o decizie privind ponderea educa­ției online, ce rămâne de acum parte organică a educației.

II. Pregătirea noii reforme a educației prin: a) delimitarea nevoilor generale la care educația are de răspuns; b) evaluarea responsabilă a stării educației printr-un studiu de specialitate; c) și conceperea reformei și trecerea la aplicarea ei.

De aceea, teza mea este că aceste două pachete de măsuri trebuie angajate de pe acum. Reforma cuprinzătoare a educației din 1997-2000 (vezi A. Marga, Anii reformei. 1997-2000, 2006) a făcut trecerea de la socialismul răsăritean la educația soci­etății deschise. Astăzi este nevoie de o reformă a educației care să curme declinul educației din ultimele două decenii și să facă trecerea la o educație competitivă, cu efecte benefice în viața oamenilor și în societate. Orice măsură trebuie luată în condițiile existente, dar în perspectiva unei schimbări extinse. Ca efect, dacă este să aducă ameliorări substanțiale, agenda urgențelor educației în România nu se va putea reduce la descurcare de circumstanță, ci va fi pretențioasă. Ea va cere competență, chibzuință și ­devoțiune.

Să recunoaștem că și în România s-a format în ultimele decenii o birocrație a educației, compusă din „experți“ îndoielnici și exegeți de conjunctură, care covârșesc vocea dascălilor autentici. A avut loc, totodată, o diferențiere nefastă, care a scindat și categoria dascălilor în politruci și profesioniști, în urma unei înțelegeri sumare a politicii. A scăzut vizibil nivelul celor care ocupă funcții în ministerul de resort – mai nou ajungându-se la premiera tristo-comică a selectării prin tragere la sorți la partid a secretarilor de stat.

În definitiv, câți dintre cei care decid în educația din România actuală au calificări și lecturile fundamentale cerute de funcție și sunt în stare de o analiză competentă? Dacă li s-ar da un extemporal? Deprofesionalizarea sau chiar neprofesionalizarea inițială i-a marcat evident pe prea mulți decidenți actuali din țară.

Trebuie făcută, în orice caz, distincția între cei care au trecut prin învățământ, cei care au reflectat vreodată metodic asupra educației și cei care cunosc sistemul. Pot vorbi calificat de educația națională cei din urmă. Altfel, se ajunge la situații comice, de felul celei în care un ministru de resort nu pricepea sistemul educației și trebuia ca adjuncții să-i șoptească propozițiile la tribună.

Nu se poate normaliza ceva fără a lăsa la o parte ignoranța și rutina și a apela la forțele creative. Așa s-a procedat și în reforma anilor ’90, cum se poate observa pe documente. De aceea, teza mea este că a devenit urgență aducerea la decizii a profesioniștilor inovativi din mulțimea dascălilor și experților reali. Nici România nu poate avea viitorul pe care și-l dorește fără a-și valorifica personalitățile reale.

Nu se poate ajunge la schimbarea în bine a educației decât cu dascăli motivați, care susțin schimbarea. Corelarea bazei materiale, a personalului și a activităților educaționale trebuie făcută din nou. Teza mea este că negocierea cu sindicatele a chestiunilor sociale și funcționale care sunt presante astăzi și rezolvarea lor este și ea urgență. Nu duce nicăieri per­petuarea de nemulțumiri și tensiuni. Schimbările de succes se fac nu împotriva cuiva, ci împreună cu forțele vii.

Cunoscătorii de la distanță spun „pentru schimbări, și mai ales pentru reformă, trebuie bani!“. Fapt este însă că nu banii au lipsit în educația din România ultimelor două decenii, chiar dacă mulți angajați sunt îndreptățiți la venituri mai mari, iar infrastructura are ne­voie de investiții. În plus, degeaba sunt bani, dacă nu sunt idei. Poți mări salarii, dar dacă nu evaluezi serios prestațiile, nu ajungi departe. Degeaba se plătesc copios funcțiile de conducere, când pă­­lăriile nu sunt potrivite. De aceea, teza mea este că a devenit imperativă restaurarea unei atmosfere favorabile generării de idei aducându-i în față pe cei pricepuți. Nu se poate fără meritocrație în educația însăși. Seceta de idei este mai păguboasă decât orice.

de Andrei Marga – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.