Universul spiritual al colindelor

Vestind Nașterea Domnului, colindele răsună în jurul nostru, umplându-ne sufletele de liniște și armonie. De o frumusețe aparte, obiceiurile strămoșești se întind pe durata întregului an calendaristic, însă cele mai așteptate sunt cele practicate în preajma Crăciunului și a Anului Nou. Prezente pe teritoriul țării noastre încă din cele mai vechi timpuri, acestea reflectă concepții și credințe care le motivează perpetuarea în timp, și le conferă semnificații deosebite. De la cunoștințele empirice și până în epoca actuală, obiceiurile noastre au evoluat traversând diferite zone dominate de credințe magice, de superstiții și de simțăminte creștine, ajungând în cele din urmă la motivații ceremoniale, pentru ca acum să ni se înfățișeze ca motivații spectaculare. Structura obiceiurilor cuprinde semnificații și elemente îmbinate cu aspecte de factură magică conform cărora, practicând anumite ritualuri, oamenii pot fi mai fericiți și pot avea ani mai rodnici. Obiceiurile au și valori practice, manifestând un rol important în privința organizării vieții colective și a muncii, ceea ce face ca membrii comunității să respecte cele moștenite din strămoși. Pornind de la aceste considerente, se observă dorința păstrării obiceiurilor de-a lungul timpului, cu precădere în colectivitățile tradiționale, această tendință reprezentând un element coercitiv asupra individului, rezultatul fiind conservarea anumitor datini strămoșești, chiar și în urma pierderii sau schimbării sensului acestora. Deși obligatorii pentru membrii întregii colectivități, obiceiurile nu sunt întotdeauna abordate în mod colectiv, ci (luându-se în considerare împrejurările și necesitățile), sunt practicate fie la nivelul întregii colectivități, fie la nivel de grup sau chiar la nivel individual.

Auzite de cele mai multe ori în forma lor tradițională, astăzi colindele însoțesc în mod natural sărbătorile de iarnă, gravitând în jurul sărbătorii Nașterii Domnului. Privind originile antice ale colindului, putem spune că acesta era reprezentat de obiceiul precreștin de a cânta mergând din casă în casă, urând pentru bunăstare și binecuvântare în noul an. Popularitatea colindelor a fost cunoscută în timpul Evului Mediu, timp în care acestea au fost diversificate conform regiunii sau culturii pe care le reprezentau. Răspândirea creștinismului a adus cu sine adaptarea colindelor la tradițiile creștine practicate. Astfel, colindele aveau în centru diferite teme religioase, cea mai importantă dintre ele fiind, evident, nașterea lui Iisus Hristos. Cu toate că Reforma Protestantă a adus multe restricții obiceiului de a colinda, tradiția a fost dusă mai departe, și chiar dezvoltată. Renașterea colindului a fost cunoscută pe parcursul secolului al XIX-lea, existența acestuia fiind subliniată și de către compozitori celebri care au compus nu­meroase colinde, promovându-le la nivel mondial. Schimbările sociale și culturale au influențat modul de a colinda, îmbogățindu-l și prezentându-l în variante multiple, acesta putând fi regăsit de la cele mai autentice forme tradiționale la cele mai moderne exprimări, aduse în conștiința noastră prin încadrarea lor în stiluri muzicale diferite și, de asemenea, prin prezentarea în dialectele cel mai puțin cunoscute. Peste toate acestea domnesc deopotrivă bucuria, speranța, bunătatea, dar și atmosfera festivă care cuprinde sărbătorile de iarnă, datina colindatului fiind întâlnită la numeroase popoare (polonezi, cehi, bulgari, ruși, ucraineni, croați etc.).

„Unui popor, credințele îi sunt tot atât de firești ca respirația, nutrirea, vorbirea, munca etc.; ele apar odată cu națiunea însăși, nefiind invenții sau superstiții ocazionale de părăsit sau înlocuit în funcție de conjunctură, ci se moștenesc împreună cu toate celelalte calități, spre o infinită îmbunătățire. Credințele, mo­­ravurile, cutumele sunt poporul însuși, împreună cu limba, toate în devenire“ (explica Octavian Buhociu în Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, București, Editura Minerva, 1979, p. 5). Aceste cuvinte simple reflectă profunzimea manifestărilor folclorice, care ni se înfățișează asemeni unor spectacole inundate de culoare, spirit creativ, muncă, și deopotrivă, de o anumită doză de captivant primitivism încărcat de semnificații profunde atât asupra omului, cât și asupra relațiilor acestuia cu natura și cu semenii săi. Acesta este felul în care omul simplu prezintă viața socială și aspectele diverse cuprinse în cadrul rânduielii ei. Din fericire, obiceiurile noastre tradiționale sunt încă prezentate în forme ample, care cuprind deopotrivă ritualuri vechi, acte ceremoniale și manifestări deosebit de spectaculoase. Existența unui popor se bazează pe comunicare, pe schimb de valori, iar acestea își au rădăcinile în vremuri străvechi, care individualizează și caracterizează acel neam. Recunoscându-se parcă faptul că folclorul reprezintă documentul cel mai vechi și mai autentic al individualității unei societăți, satul românesc păstrează în unele părți mesaje străvechi nealterate, perpetuând spiritualitatea poporului nostru și totodată reflectând concepția acestuia despre artă și despre viață.

Colindele de Crăciun au o poveste anume, variată și deosebit de interesantă; originile colindelor ar putea fi urmărite pe perioade întinse ale istoriei, în cadrul celor mai diferite tradiții și culturi. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „colind“ provine din limba latină, fiind un derivat al cuvântului „calendae“ (cuvânt care face referire la prima zi din fiecare lună a calendarului roman), co­­lindele amintind de ospețele romanilor care marcau atât începutul, cât și sfârșitul anului agrar, ospețe lipsite de moralitate (Saturnaliile), însoțite de jocuri, de imnuri ritualice păgâne și de schimburi de daruri care aveau loc pentru alungarea spiritelor rele și atragerea fertilității și a belșugului (23 decembrie, după calendarul roman); acestea continuau cu Calendae Januarii (ospețe desfășurate la Anul Nou roman). Conform scrierilor vremii, manifestările cuprindeau și o parte dintre teritoriile largi, populate de strămoșii noștri. Mithra, zeu al Soarelui (de origine asiatică), l-a inspirat pe Împăratul Aurelian, care, în anul 274, a fixat data de 25 decembrie a calendarului roman (între Saturnalii și Calende) pentru o sărbătoare similară – Dies Natalis Solis Invicti. Dacă până în secolul al IV-lea Nașterea Domnului (Crăciunul) era serbată împreună cu Botezul Domnului (6 ianuarie – a șasea zi a Creației, când au fost creați primii oameni), în anul 354, la Roma, ziua Crăciunului a fost stabilită pentru data de 25 decembrie, hotărâre preluată și la Constantinopol, în anul 375. Suprapunerea Nașterii Domnului cu serbarea lui Mithra (Natalis Solis Invicti) i-a condus pe unii cercetători la concluzia că Hristos era considerat Sol Invictus. Timp de câteva secole, sărbătorile creștine s-au întrepătruns cu cele de iarnă ale romanilor, ceea ce a avut ca urmare contopirea filonului păgân cu cel creștin, ajungându-se ca acestea două să coexiste. Evoluând, în zilele noastre cuvântul „colind“ se referă la cântecele specifice ale perioadei sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou. Când vorbim despre colindat, vorbim despre obiceiul de a merge cu bucurie din casă în casă, vestind Nașterea Domnului (ca temă principală) și făcând urări pentru un an mai bun, obicei care (așa cum am arătat) a evoluat din cele mai vechi timpuri, până în zilele noastre.

Puțini dintre cei care sărbătorim Nașterea Domnului în data de 25 decembrie a fiecărui an știm că foarte mulți teologi sunt de părere că această dată nu ar fi cea reală a Nașterii Sale, și că, de fapt, această dată ar avea legătură cu serbările păgâne care coincideau cu respectiva zi a solstițiului de iarnă. Așadar, conform acestei păreri, putem considera că așezarea acestei mari sărbători în data de 25 decembrie nu este întâmplătoare. Principalul sens este simbolic, marcându-se momentul în care ziua crește, iar durata nopții scade. Opoziția unora dintre teologi nu se referea numai la data Nașterii lui Iisus Hristos, ci și la veselia și festivitățile care se desfășurau în acea perioadă și care erau privite ca o reminiscență păgână, făcându-se referire în mod special la Saturnaliile romane; fixarea sărbătoririi Nașterii Domnului din momentul în care aceasta a fost celebrată în rândul creștinilor chiar la sfârșitul lui decembrie sau începutul lui ianuarie (mai exact 25 decembrie sau 6 ianuarie), apărea asemenea unei reproduceri a tradițiilor pă­gâne, întrucât Evanghelia nu oferă detalii privind data Nașterii Mântuitorului. Întrucât obiceiurile tradiționale sunt înfiripate și apoi evoluează pornind de la credințe de regulă păgâne, mai bine de zece veacuri, biserica s-a străduit să se opună fluxului continuu de practici populare întrepătrunse cu practici și legende creștine, însă a fost zadarnic, mai ales dacă privim către popoarele din sudul și sud-estul Europei, unde observăm că atât folclorul, cât și practicile populațiilor din zona rurală încă păstrează mituri, reprezentări și ritualuri de mare vechime.

Colindatul (sau, altfel spus „urătura pe la case“) face parte din tradiția noastră populară, constituind un străvechi obicei manifestat de sărbători, în care textele rituale sunt cântate, având în centru sărbătoarea Crăciunului și trecerea în noul an. Colindătorii încearcă să răspândească norocul prin urările lor și să binecuvânteze oamenii și gospodăriile acestora pentru tot anul care vine. Primii care vestesc marea sărbătoare sunt copiii care merg cu colindul și cu Steaua, vestind Nașterea Mântuitorului. Cele mai frumoase colinde se cântă cu toată inima în seara de Ajun, iar copiii merg din casă în casă cu Moș Ajunul. „Ne dați ori nu ne dați?“, întreabă ei plini de speranță și nerăbdare. Văzând în copii puritatea și viitorul neamului lor (dar și adevărați purtători de fericire și de noroc), gazdele se grăbesc să ofere covrigi, nuci și diferite dulciuri. Bucatele împărțite urătorilor mai mari sunt menite a garanta belșugul anului următor, iar gazdele zgârcite vor suporta consecințele unui an neroditor. Dincolo de mărturiile care s-au păstrat în formă scrisă, cele mai multe obiceiuri s-au transmis prin viu grai, fapt care explică modul diferit de abordare în funcție de zonă. De altfel, nici Mântuitorul Hristos nu a scris vreodată ceva, însă, cu toate acestea, învățăturile Sale sunt păstrate și în ziua de astăzi, cei care le-au lăsat scrise fiind Sfinții Apostoli, ca martori ai evenimentelor copleșitoare din acea vreme.

Manifestările tradiționale ale sezonului rece debutează cu o sărbătoare deosebit de semnificativă pentru poporul ro­­mân, sărbătoare încărcată de straniu, spirit și magnific; este vorba despre ziua Sfântului Andrei, sfântul care a creștinat poporul român, și sfântul de la care noi așteptăm în fiecare an semne bune pentru anul următor, sugerate de felul în care crește grâul pus la încolțit. O stranie îm­binare între ritualurile păgâne și credință, noaptea Sfântului Andrei este noaptea în care strigoii bântuie casele oamenilor, vrăjitoarele leagă vrăji în dragoste, iar lupii urlă înspăimântând sătenii. „În această perioadă, se sărbătorea Anul Nou dacic, cunoscut sub denumirea de Dioni­siacele Câmpenești. De asemenea, tot la sfârșitul lunii noiembrie era fixată sărbătoarea Saturnaliilor Romane“, după unii cercetători, data exactă ar fi 17 decembrie (Mihai Canianu, Studii și culegeri de folclor românesc, București, Editura Mi­nerva, 1999, p. 171). Așadar, vorbim ­despre rădăcini foarte vechi și, în mod sugestiv, sărbătorile de iarnă debutează cu alungarea spiritelor rele, în ziua sfântului care a creștinat poporul.

Foarte așteptată mai ales de către copii, ziua Moșului Nicolae aduce mari bucurii în fiecare casă, răsplătindu-i pe cei cuminți cu dulciuri, fructe și colăcei, sau dimpotrivă, lăsând o nuielușă celor neastâmpărați. Personaj mitologic, Sân’ Nicoară (cum este cunoscut pe la sat), sau Sfântul Nicolae, a asistat de-a lungul timpului la cele mai diverse legende țesute în jurul existenței sale, legende întrepătrunse cu vagi ecouri desprinse din cultul bisericesc. Se spune că el ar fi oprit apele Potopului pe vremea lui Noe, că este protector al corăbierilor (ca vechi pescar), însă acum, bătrân fiind, merge din casă în casă, niciodată nu se arată, dar are grijă să lase ceva bun în fiecare ghetuță.

La rândul său, așteptată de o lume întreagă, sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea creștină a nașterii „după trup“ a Domnului Iisus Hristos. Aceasta este celebrată la data de 25 decembrie a fiecărui an (după calendarul gregorian), sau la data de 7 ianuarie a fiecărui an (după calendarul iulian).

Textele bisericești mărturisesc faptul că, „la plinirea vremii“, Dumnezeu S-a întrupat „chip de rob luând“ și S-a născut din Fecioara Maria pentru a mântui neamul omenesc. Sfânta Scriptură mărtu­risește Nașterea lui Iisus în cetatea Bethleemului în iesle, într-o peșteră simplă. Semnificația acestor elemente este ușor de intuit. Peșterii, simbol al întunericului, i se opune Hristos, întruchipat pentru a aduce lumină, pentru a întemnița răul, pentru a lumina întreaga lume cufundată în întuneric. Hristos S-a născut noaptea și nu oriunde, ci în peșteră, aspecte aparent fără importanță și cu totul întâmplătoare, însă El a venit să aducă lumină, și să risipească întunericul din cele mai întunecate unghere ale sufletelor noastre, asemeni unor peșteri. El s-a născut în miezul nopții pentru că El este „lumina cea adevărată“, venită să lumineze fiecare om în parte. Colindul Nouă azi ne-a răsărit, alcătuit din cuvinte simple, arată adevărul Întrupării Domnului, care a venit în lumea noastră cu smerenie, pentru a ne mântui. Bucuria este trăită deopotrivă de întreaga creație a lui Dumnezeu: cerul, pământul, lumea văzută, lumea nevăzută (păstori și magi, îngeri, steaua de la Răsărit…). Totodată, Hristos nu s-a născut în oricare zi din săptămână, ci în zi de duminică, zi în care Dumnezeu a făcut lumina. Duminică S-a născut Hristos, duminică S-a botezat, duminică A înviat din morți…

Începând cu secolul XX, Crăciunul a devenit și sărbătoare laică, sărbătoare care a fost celebrată deopotrivă de către creștini și necreștini, participarea obișnuită la slujba de Crăciun fiind înlocuită cu sărbătoarea în familie, în jurul darurilor. Legenda spune că tradiția cadourilor oferite în noaptea de Crăciun ar proveni de la Martin Luther care, în anul 1535, a promovat acest obicei, ca o alternativă a unui obicei similar catolic, petrecut în data de 6 decembrie. Scopul lui Martin Luther era să atragă copiii către Hristos și totodată să-i îndepărteze de datina catolică a cadourilor de la începutul lui de­cembrie. O altă legendă spune că Martin Luther a fost atât de impresionat de cerul înstelat, încât a dorit să-l aducă în casă pentru familia sa. Pentru a face acest lucru, el a tăiat un brad, l-a adus în casă și a aprins lumânări, așezându-le în el. În acest fel, pastorul și familia sa s-au bucurat de imaginea primului brad de Crăciun. În prezent, simbolizând viața, bradul veșnic verde este adus în casă în noaptea Nașterii Fiului lui Dumnezeu, cel care vine pentru a ne oferi viață veșnică.

Fiind una dintre cele mai importante sărbători creștine, Crăciunul este așteptat cu mare nerăbdare de către toți românii. Esență a bogăției spirituale românești, obiceiul colindatului este legat de conștiința poporului român, de creativitatea și de spiritualitatea neamului nostru. Cele mai răspândite manifestări, dar și cele mai spectaculoase, sunt cele legate de seara de Crăciun și de trecerea în noul an. Pe lângă colinde propriu-zise (cântece de stea, plugușor, joc cu măști, dansuri etc.), repertoriul cuprinde practici caracteristice, datini, superstiții, îndemnuri cu rădăcini în mituri străvechi sau creștine. Legenda spune că în seara de Ajun „se deschid cerurile“, iar noi, dacă veghem până la primul cântat al cocoșului, putem auzi glasuri de înger. Este noaptea în care oamenii își tămâiază casele pentru a alunga spiritele rele, se roagă pentru îndeplinirea dorințelor și primesc cu drag colindătorii care le urează de sănătate, prosperitate și belșug. Cerurile sunt deschise până la Bobo­tează, timp în care ritualurile practicate ne purifică, ajutându-ne să intrăm într-o nouă etapă a vieții, mai apropiată valorilor creștine.

În seara de Ajun, oamenii au o dispoziție sufletească cu totul deosebită, fiind stăpâniți de emoție și de atmosfera festivă a marii sărbători. Încărcate de istorie, colindele reprezintă liantul dintre noi și generațiile anterioare, conectându-ne la valorile noastre tradiționale și culturale. Mesajele deosebite de iubire, speranță și pace cuprinse în colinde, urările făcute din suflet, melodiile accesibile și deosebit de frumoase antrenează oamenii ­într-un sentiment extraordinar de solidaritate și de comuniune totală. Emoțiile sunt deosebit de puternice, făcând loc unor sentimente extraordinare care se exteriorizează și creează legături cu totul deosebite între oameni. Temele religioase ale colindelor sunt pline de semnificații și învățăminte și ori de câte ori sunt ascultate, acestea sunt primite cu aceeași dragoste. Participarea în grupuri cât mai mari la asemenea manifestări creează legături puternice între oameni, consolidează respectul de sine și motivează pentru etapa care urmează. Despre comuniunea dintre oameni vorbesc chiar versurile colindelor. Acestea sunt intitulate Cei trei păstori sau Trei crai de la răsărit, sugerând ceea ce spune Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu“ (Matei 18, 20). Mijloc de conectare a sufletului cu gândirea, de cultivare a frumosului, colindul a constituit întotdeauna o adevărată călăuză a credincioșilor din punct de vedere moral și totodată un îndemn la respectarea credinței, la exteriorizarea sentimentelor de dragoste și la dobândirea unor calități morale deosebite. Unitatea neamului nostru este purtată pe aripile co­­lindelor care au unit generații întregi de oameni diferiți din multe puncte de ve­dere, însă iubitori ai acelorași tradiții și valori. Animați de sentimente absolut deosebite, colindăm așa cum au făcut-o și strămoșii noștri, simțind în colind o legătură tainică cu persoanele pe care le-am iubit și care nu mai sunt (Azi cu strămoșii cânt în cor colindul sfânt și bun/Tot moș era și-n vremea lor, bătrânul Moș Crăciun), și transmițând copiilor noștri prin viu grai limba neamului nostru și învățăturile creștine. Transmise pe cale orală, colindele au fost consemnate în scrieri specifice odată cu pătrunderea lor în biserici. Ele au fost notate pe filele cărților din strană și cântate la sărbători, prezentând evenimentele legate de Nașterea Domnului (drumul anevoios al Fecioarei Maria, nașterea pruncului în iesle, venirea magilor etc.), naștere anunțată de prooroci (Astăzi s-a născut/Cel făr-de-nceput/Cum au spus proorocii). Ca un aspect particular, notăm concepția potrivit căreia Mântuitorul este integrat în sânul familiei românilor, fiind îmbrăcat după portul nostru strămoșesc (Mititel, înfășețel/În scutec de bumbăcel…).

Așadar, genul reprezentativ al obiceiurilor de iarnă este colindul (element primordial al spiritualității noastre), a cărui denumire variază de la o zonă la alta a țării, putând fi întâlnit și sub denumirea de corindă, cântec de fereastră, colindă, cântec de dobă etc. Funcția colindului este de urare, iar acesta se practică în două moduri: colind propriu-zis (protagoniștii fiind copiii și adulții), și colind cu măști animaliere (cu aluzie la protejarea sănătății, dar și la sporirea averii gospodarilor și a roadelor). Cea de-a doua manifestare a colindului, colindatul cu măști, este consemnată ca fiind cea mai veche formă a colindului, în care vedem capra, ursul, și cerbul însoțindu-se cu interpreții, pentru a face urările cuvenite. Colindatul propriu-zis se desfășoară în grupe alcătuite din copii sau din adulți. Primii care încep să colinde sunt copiii, avantajați de inocența specifică vârstei, care îi ajută să facă urări deosebit de eficiente, puritatea lor fiind privită ca o garanție a celor rostite. Aceștia cântă Bună dimineața la Moș Ajun, Moș Ajunul, Bună dimineața, La colindețe, Pițărăi și alte asemenea colinde. Melodica colindelor este foarte simplă, tocmai pentru a fi reținută de către copii, iar ritmul este vioi. Amintim aici și Sorcova, precum și Chiraleisa, denumire provenită din grecescul Kirie eleison.

Colindul propriu-zis este practicat și de către grupuri de adulți, numite cete de colindători. Acestea au o organizare specifică, în cadrul căreia colindătorii îndeplinesc anumite roluri. Cetele de colindători pot să ajungă și la un număr de 12 persoane, fiecare dintre acestea având atribuții exacte, și fiind conduși de un vătaf a cărui costumație poartă semne distinctive în acest sens. Cele mai obișnuite colinde sunt cele din preajma Crăciunului și încep odată cu lăsarea serii, continuându-se până spre zorii dimineții. Cetele de colindători cântă în general la geam, iar uneori sunt primiți și în casă, colindătorii fiind răsplătiți cu băutură, colaci, carne sau bani, produse care sunt strânse în vederea organizării unei petreceri la sfârșitul colindatului.

Textele colindelor variază de la o zonă la alta, având în vedere și starea socială a gazdei (copii, tineri, bătrâni, fetele tinere de măritat, flăcăi, tinerii căsătoriți, persoanele îndoliate etc.). Totodată, textele pot fi religioase sau laice. Colindele profane au vechime mai mare, având în centru activitățile oamenilor desfășurate în viața de zi cu zi. Au apărut apoi colindele cu texte religioase. Dar și acestea păstrează o anume concentrare a desfășurării acțiunii, momentul important fiind urarea plasată la finalul versurilor. Melodiile sunt pregnante, ritmica de asemenea, și, în general, acestea au refren. Caracterul melodiilor este de cele mai multe ori optimist, punând în centru bunăstarea gospodarilor.

Dintre colindele create de către slujitorii bisericilor, cele mai cunoscute sunt cântecele de stea (cu origini mai noi, replici ale colindelor „păgâne“ și care se cântă în ziua Crăciunului, în general de către copii). Aceste creații au fost atestate încă din secolul al XVIII-lea (1747) fiind asimilate de către teatrul religios. Pe lângă faptul că acestea sunt alcătuite după structura glasurilor bisericești, ele se deosebesc de colinde și prin faptul că nu au refren; amintim aici Steaua sus răsare, și Trei crai de la răsărit, care se bucură de o mare popularitate. Prima culegere de cântece de stea și colinde a fost publicată de Anton Pann (1830), în cuprinsul ei regăsindu-se numai textele literare, fără notații muzicale. Următoarele ediții au cuprins și melodiile colindelor, acestea fiind însă notate „pe psaltichie“.

Folcloriști celebri au cules apoi un număr impresionant de colinde, publicându-le în colecții în formă monodică (așa cum au fost culese) sau cu veșmânt polifonic (versiuni corale), ca rod al măiestriei compozitorilor români.

Un foarte cunoscut colind este Plugușorul (cu caracter agrar, legat de Anul Nou, însoțit de pocnete de bici, strigături și clopoței), dar și Semănatul, care au în centru abundența grânelor; practicarea acestora se face în grup, de către tineri, aceștia având o recuzită specifică pentru a imita lucrările semănatului, deși textul și-a pierdut treptat caracterul inițial, de incantație magică. În anumite zone ale țării, în dimineața zilei următoare, copiii aruncă diverse semințe în curtea gospodarului colindat, recitând versuri care se aseamănă cu acelea ale Sorcovei, dar care cuprind urări de belșug.

Cel mai vechi cântec creștin cântat de Crăciun se numește Jesus refulsit omnium, care aparține lui St. Hilary din Poitiers (sec. al IV-lea), păstrat în notație muzicală medievală (transcrierea sa, atât pentru cor la patru voci, cât și pentru voci soliste, a ajutat numeroși interpreți contemporani să dea viață acelor timpuri).

Notăm aici și colindele O, vino azi, Emanuel (apărut în secolul al XII-lea), și Cântecul Mariei (scris în Evul Mediu, pe versuri preluate din Evanghelia după Luca), auzit în general în bisericile catolice, colinde care fac parte din rândul celor mai vechi cântece christice.

Colindele tradiționale ortodoxe și cele catolice (pe care le ascultăm în perioada sărbătorilor de iarnă) au atât aspecte comune, cât și diferențe specifice, în mod special datorită felului în care sărbătoarea Crăciunului este abordată. Astfel, colindele ortodoxe fixează în centrul lor nașterea lui Iisus, evidențiindu-se importanța evenimentului din punct de vedere biblic, și mesajul de pace și speranță. Obiceiurile specifice fiecărei comunități în parte răzbat prin versurile colindului cântat de copii, de tineri sau de adulți. Din punct de vedere melodic, colindele ortodoxe sunt dominate de un caracter solemn, iar structurile armonice și ritmice relevă mesajul textului literar. La rândul lor, colindele catolice pot aborda subiecte diferite legate de sărbătoarea Crăciunului, de la aspecte religioase la aspecte profane. Acestea pot fi adaptate unor stiluri diferite, purtând influența culturală specifică anumitor regiuni sau țări în care se practică cultul catolic. Ca element comun foarte important notăm bucuria vestirii nașterii lui Iisus Hristos.

Unul dintre cele mai frumoase co­­linde de Crăciun este colindul Adeste Fideles, care aparține compozitorului John Francis Wade (1711-1786), deși paternitatea acestui colind este încă discutată. De o frumusețe rară, colindul a fost tradus în numeroase limbi pentru a fi interpretat, cea mai cunoscută variantă a sa fiind cea romano-catolică. Melodia s-a bucurat de o mulțime de aranjamente muzicale și este auzită în numeroase săli de concerte, dar și în spații mai puțin festive, chemând credincioșii pentru a se bucura de nașterea „Regelui îngerilor“ – Iisus Hristos. Solemnitatea acestui colind ne amintește de colindul Îngerii au cântat sau Îngerii colindători, prezent în tradiția ortodoxă.

„Fondul nostru popular este singura valoare în manifestarea colectivă artistică și spirituală a umanității. El singur ne poate fixa în timp și în spațiu“ (Mihail Sadoveanu). Subliniind aceste vorbe, poporul român a păstrat foarte multe ritualuri și practici magice cu care întâmpină această perioadă a anului, care marchează deopotrivă mântuirea noastră și începutul unui an mai bun din punct de vedere spiritual, dar și șansa unei vieți noi pe care o primim în dar de sărbători.

Camelia Iordăchescu – prof. dr.

Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului