Nu demult, a căzut peste noi vestea că nicio universitate românească nu mai figurează în Topul Shanghai, care ierarhizează cele mai bune 1000 de universități din lume. Singura care era prezentă, Universitatea Babeș-Bolyai, n-a mai trecut examenul exigent de admitere în elita universităților lumii.
Sunt voci care nu creditează celebrul clasament cu o valoare absolută, acuzând criteriile de evaluare, care pun pe primul plan cercetarea, prezența premianților Nobel în comunitatea academică a instituției, vizibilitatea internațională, favorizată de studiile și programele de cercetare competitive și de prestigiul mondial al celor implicați. Perspectivei exclusiviste asupra excelenței și performanței academice i se opune argumentul că universitatea este, prin vocație și misiune, spațiu al educației și formării tinerelor generații, și nu institut de cercetare avansată. Prioritizarea cercetării riscă să treacă pe plan secund preocupările instituției pentru educația propriu-zisă, pentru formarea intelectuală și specializarea studenților.
Dincolo de argumente și contestații, rămâne faptul incontestabil că nicio instituție de învățământ superior de la noi nu se află în „lumea bună” a universităților de pe mapamond. Figurează însă pe listă universități ale altor țări din Est, unele state ex-comuniste fiind prezente chiar cu mai multe… Ceea ce arată că invocarea condițiilor specifice și a întârzierii istorice față de universitățile Europei Centrale și Occidentale începe să nu mai funcționeze ca explicație cu termen de valabilitate nelimitat. Nici trecutul nu mai e ce-a fost… Alții au reușit să treacă peste handicapul istoriei, să se dezvolte și să se alinieze evoluțiilor din învățământul superior european și mondial, intrând chiar în plutonul de avangardă al universităților.
Argumentul de combatere a perspectivei elitiste, care absolutizează cercetarea ca mod de evaluare a excelenței, și anume întoarcerea la sensul primordial al universității, acela de a instrui și de a educa, este susținut de credința răspândită că universitățile noastre sunt instituții de calitate. Ideea, chiar dacă generoasă, nu are darul de a ne consola și atenua, la nivel psihologic, efectele frustrantei absențe românești din ierarhia planetară. Este necesar însă ca ea să fie examinată cu instrumente critice obiective în raport cu orizontul către care ar trebui să tindă instituțiile de învățământ superior, ținând cont de ceea ce se întâmplă în lume. Între criteriile relevante pentru gradul de eficiență educațională al universităților se află: nivelul de cunoaștere al studenților, progresul făcut de-a lungul studiilor în pregătirea generală și de specialitate, rezultatele obținute, programele și proiectele de cercetare în care sunt implicați, care le antrenează gândirea, creativitatea și spiritul inovator, mobilitățile academice, abandonul universitar, continuarea pregătirii la nivel masteral, gradul de inserție pe piața forței de muncă în domeniile în care s-au pregătit.
Privind fenomenul universitar în complexitatea lui, putem constata o serie de aspecte care invită la reflecție și la acțiune atât la nivelul sistemului, cât și al instituțiilor. Este un adevăr greu de contestat că studenții vin din ce în ce mai puțin pregătiți din liceu în anul întâi de facultate, aria lor de cuprindere în domeniile fundamentale fiind tot mai restrânsă. Concentrată pe disciplinele de specialitate, facultatea nu mai reușește să acopere golurile culturii și cunoașterii. O problemă importantă o constituie faptul că tinerii de azi nu mai sunt obișnuiți să studieze și să învețe, abordând procesul educațional într-o manieră ultra-pragmatică, focalizată pe promovare. Fără fundamentul cunoașterii generale, ori cu fundații precare în materie, formarea în domeniul ales este ea însăși șubredă. Având în vedere pragmatismul minimalist al abordării studiilor, implicarea studenților în proiecte de cercetare, în experiențe noetice originale și creative lasă mult de dorit. Desfășurarea procesului educațional din unele universități rămâne debitoare ritualurilor îndelung exersate ale activității, fără provocări adresate studenților și profesorilor, fără deschideri în orizonturile creativității și inovării, fără stimularea gândirii libere, a spiritului critic și a originalității. Rutina, birocrația și formalismul excesiv, absolutizarea, deseori, a formei în dauna fondului sunt realități ale spațiului universitar, care amenință să blocheze potențialul real al multora dintre studenți și cadre didactice. Calitatea, excelența, performanța, competitivitatea în educație și cercetare sunt termeni eufonici și euforici, care sună frumos din coadă, dar care nu întotdeauna și pretutindeni își află corespondent în realitatea instituțională. Necâștigați de partea propriei cauze, poate și în lipsa provocărilor așteptate, unii tineri abandonează facultatea chiar în timpul studiilor sau își opresc formarea la absolvirea licenței, odată cu aruncarea tocilor în aer și pozele în robe pe treptele universității. Cu necesitatea studiilor bifată, iau primul job care le iese în cale, de multe ori în domenii care n-au legătură cu cel absolvit. Nu puține sunt, din nou, situațiile în care gradul de cunoaștere al absolvenților – în materie de cultură generală, dar și în specialitate – nu este cu mult diferit de cel de la prima intrare în amfiteatre. Discuția poate fi extinsă și la nivelul cadrelor didactice, multe dintre ele amenințate de blazare, blocate într-o condiție opacă la schimbare, adaptare și evoluție, refuzând orice necesar upgrade în plan profesoral și științific. În cadrul activității didactice, mai devreme sau mai târziu (dar, deseori, prea devreme), se instalează o rutină care favorizează repetiția și inerția, atât la nivelul conținuturilor, cât și al metodelor. În multe rânduri, informația predată nu ține pasul cu evoluțiile științifice, situându-se în afara actualității. Este efectul lipsei de conectare permanentă la literatura de profil, la noile teorii și perspective, la fluxul progresului în cunoaștere, care se desfășoară astăzi cu o viteză fără precedent. Procesul de livrare a științei către studenți reclamă, și el, înnoirea strategiilor și metodelor didactice, în acord cu era tehnologiei și beneficiile acesteia, ceea ce nu se întâmplă frecvent și pe scară largă. Deși se vorbește de digitalizare, tehnologia digitală este asimilată lent în universități și adoptată insuficient în educație și cercetare, departe încă de imensul ei potențial pentru formare și cunoaștere. În același sens al refuzului evoluției, există cadre didactice care iau progresiv distanță, odată cu instalarea confortabilă în rutină, față de exigențele activității de cercetare, de necesitatea de a publica în ritm constant, și nu orice sub titlul de comunicare științifică, ci lucrări relevante… Un domeniu vulnerabil al învățământului superior îl constituie cercetarea științifică, parte a misiunii universitare, alături de educație. Slab finanțată, aceasta rămâne sub nivelul posibilităților ei, în prezența unor importante resurse de inteligență, ale cercetătorilor, profesorilor și studenților, nefolosite ori neexploatate așa cum ar trebui și cum se întâmplă în alte părți.
Sunt aspecte esențiale din realitatea învățământului universitar românesc, care nu trebuie ignorate. Ele nu exclud, desigur, lucrurile bune în materie de educație și cercetare care se întâmplă în universitățile noastre, rezultatele remarcabile și performanțele excepționale din oazele de excelență. În aceste condiții și privind în ansamblu, trebuie pusă în mod serios problema calității și eficienței învățământului superior, identificate dificultățile de sistem ori specifice fiecărei instituții și descoperite soluțiile. Nu este nicio îndoială că elementele critice ale activității universităților noastre explică, cel puțin în parte, absența acestora din clasamentul Shanghai și din alte topuri internaționale. Soluțiile nu sunt de găsit și aplicat peste noapte. Dar indicarea problemelor este primul pas către ele, în procesul complex al dezvoltării învățământului superior și orientării lui către performanță. Cele două linii de forță ale evoluției sunt creșterea calității procesului educațional spre orizontul performanței și competitivității și dezvoltarea cercetării științifice în ritm cu evoluțiile din spațiul cunoașterii prin politici și programe de susținere și printr-o finanțare substanțială. Calitatea reclamă criterii riguroase de selecție și progres în cariera profesorală, competență și exigență în abordarea actului didactic, promovarea valorii și meritocrației în universități. Cercetarea științifică este profund legată și dependentă de finanțare. Nu se poate face cercetare de calitate, relevantă și performantă fără o puternică și constantă susținere financiară. La acest capitol, cercetarea românească a rămas mult în urmă față de sistemele care produc cercetare de performanță. Soluția este clară, însă cine și cum s-o pună în aplicare? Totul ține de viziunea și politica educației în ansamblu, de cadrul legislativ și de voința diriguitorilor, dar și de fiecare universitate în parte, prin forța și libertatea de acțiune generate de autonomia universitară, printr-un management luminat și vizionar, dedicat construcției și evoluției, prin cultivarea programatică a calității. Dacă starea de fapt s-ar reabilita progresiv, nu este sigur că dezvoltarea cercetării românești ar da premianți Nobel, dar învățământul superior ar crește în valoare și vizibilitate internațională. Prin parcurgerea acestei evoluții, sub semnul priorității absolute, către calitate, performanță și competitivitate, universitățile românești ar putea să bată cu succes la poarta Shanghai.
