Universitatea și misiunea sa în era post-Covid-19

149

Universitatea și misiunea sa în era post-Covid-19

După experiența a 6 luni de situație excepțională – din care 60 de zile în stare de urgență și 4 luni de alertă – ne aflăm în perioada de treptată relaxare și revenire la normalitate, în care se impun primele evaluări ale urmărilor, departe de a se fi epuizat, ale crizei sanitare și analiza consecințelor și soluțiilor viitoare. În acest context, soarta universității, în deplinătatea complexității problematicii aferente prin importanța sa majoră pentru în­­treaga societate, ocupă un loc central, fiind în joc nu numai statutul și profilul său, ci însăși pregătirea și capacitățile generațiilor viitoare de a-și asuma și îndeplini rolul și responsabilitățile ce le revin în cadrul mersului istoric. Pandemia, prin efectele sale sociale generate, a acționat ca un revelator al vul­nerabilităților, preocupărilor și problemelor cardinale ale domeniului universitar, ridicând în fața sa întrebarea opțiunilor radicale și decisive și asupra căilor de promovare a lor.

O atare miză presupune reflecții adecvate în privința implicațiilor conjuncturale, evoluțiilor posibile și provocă­rilor probabile, deopotrivă în privința statutului, rolului și misiunii universității, ca citadelă a învățământului superior și cercetării științifice.

1. Constrângerea la izolare a studenților și a personalului universităților a re­­prezentat o veritabilă provocare pentru continuarea serviciului public de învățământ superior. Experiențele și capacitatea didactică ale multora au fost puse în mișcare pentru depășirea inconvenientelor de adaptare la inedita conjunctură și din toate perspectivele cerute. Pentru explicarea impactului fenomenului și în­cercarea de identificare a pistelor de adaptare au ieșit la rampă personalitățile care aveau ceva de transmis și puteau să impună puncte de vedere cu rezonanțe la nivelul mentalului individual și colectiv. Coronavirus: que dire aux étudiants?, se întreba profesorul universitar de drept și decanul onorific din Paris, Didier ­Guevél, (Recueil Dalloz, din 2 aprilie 2020). Recomandările în acest sens începeau cu precizarea că, de-a lungul timpu­lui, au mai fost destule evenimente care au paralizat temporar universitățile, dar niciodată dintr-o asemenea cauză nu s-au invalidat diplomele; că, în definitiv, nu acestea contează în primul rând, ci cunoștințele și mai ales competențele dobândite în procesul de învățământ. Totul se concentra astfel pe continuarea și asigurarea pe perioada de încercări a unei pregătiri corespunzătoare. Pentru examene, de exemplu, întrucât cursul normal al semestrului II fusese brusc și cvasitotal întrerupt, se propunea ca mo­dalitate simplă, dar practică, ca evaluarea să se concentreze mai ales pe materia deja predată și acordarea unei mici prime pentru cei care au făcut efortul de a privi manualele recomandate în privința res­tului rămas neatacat frontal și în mod clasic din tematicile respective! Seminariile (lucrările divizate) ridicau mai multe dificultăți, întrucât presupuneau în mai mare măsură prezența, coparticiparea și dialogul, însă sub unele aspecte acestea cunoscuseră deja influența binefăcătoare a digitalizării. Spiritul optimist, convingerea că nimic nu-i insurmontabil și speranța că suntem în fața a ceva temporar, chiar repede trecător, au făcut posi­bile încheierea anului universitar ­2019-2020 și venirea vacanței de vară, cea a febrilelor reflecții și intenselor căutări de adaptare la evoluțiile crizei globale sanitare în varianta sa universitară.

2. În urma experiențelor perioadei de izolare și suportării șocurilor generate de aplicarea măsurilor radicale de îndiguire a propagării pandemiei și remedierii efectelor sale de ordin medical, se impun deja câteva constatări semnificative. Re­­lațiile sociale sunt pe cale a deveni mai distante și mai virtuale; niciodată precum în ultima jumătate de an nu am co­municat atâta pe internet sau cu telefonul mobil și nu ne-am reunit atât de pu­­țin pentru a discuta ori sărbători. Multe din proiectele de lucru preconizate au fost suspendate, unele chiar sine die, în așteptarea deznodământului crizei sanitare și temperării și dispariției efectelor pandemiei, ori termenele lor reportate în vederea pregătirilor speciale și suplimentare impuse de noua conjunctură. Pentru învățământul superior și cercetarea științifică instituționalizată este o adevărată provocare, una care merge până la a pune în discuție paradigma lor de existență și de evoluție viitoare. Activitățile aferente noului an universitar – de la des­chiderea oficială și până la desfășurările acțiunilor propriu-zise și evaluărilor concrete –, în formă mai mult sau mai puțin hibridă, se vor deplasa masiv, în multe privințe ireversibil, din amfiteatre spre mediul virtual digital. La rândul lor, laboratoarele de cercetare au devenit mult mai restrictive, iar anchetele de teren, de exemplu, motorul investigațiilor în științele sociale, sunt, pentru moment, imposibile din precauție epidemică. Telemunca, deopotrivă cu virtuțile și mai ales in­suficiențele sale, devine regulă și tinde a se permanentiza pentru următoarea pe­­rioadă. Sunt tot atâtea pretexte pentru reflecție individuală și colectivă asupra posibilităților și mijloacelor concrete de adaptare a învățământului superior la ineditele exigențe ale imprevizibilului și schimbărilor societale bruște și radicale. Pretutindeni s-au desfășurat webinarii, cercetări și evaluări, s-au publicat lucrări pe această temă și se așteaptă analize cât mai profunde. UNESCO a întocmit ra­­portul Răspunsul învățământului superior la Covid-19: provocări și soluții prin intermediul IT, formarea online, învățământul la distanță și incluziunea digitală, iar European University Alliance for Global Health (EUGLOH) a întreprins ancheta europeană Viața de student și criza sanitară Covid-19… După primele demersuri de acest gen și concluziile aferente, prin forța lucrurilor provizorii și de etapă încercăm și configurarea cu același titlu a unor linii aparținătoare unui răspuns global, pe cât posibil, previzibil deopotrivă, pe fond și pe formă.

3. Într-un plan mai larg și substanțial, pentru a înlătura repercusiunile manifestate și a evita reproducerea unei atari catastrofe socio-medicale (sanitare) e nevoie să dezvoltăm o gândire științifică capabilă să răspundă noilor mize, țesând legături indispensabile între toate disciplinele. Un ecolog al sănătății (Jean-François Guégan), evocând astfel cele două mari câmpuri ale cunoașterii im­­plicate direct în actuala mare provocare – ecologia și medicina – chema, alături de alți specialiști, la o colaborare mai strânsă între științele experimentale și cele umane și sociale. „Toate problematicile planetare necesită dezvoltări de cercetări integrative și transversale care trebuie să ia în calcul științele umane, an­­tropologia, sociologia, științele politice, economia…“ (Les changements nécessaires sont civilisationnelles, Le Monde, 18 aprilie 2020). Remarcând și deplângând absența dreptului în această enumerare, în condițiile în care gestiunea generală a crizei a revenit majoritar pe umerii legilor excepționale și măsurilor administrativ-judiciare de urgență, specialiștii do­meniului propun cercetătorilor juriști să nu rateze ocazia unei reflecții transdisciplinare asupra lumii de după pandemie, ceea ce ar impune, înainte de toate, o clarificare legitimă și repoziționare evidentă a științei dreptului. Această perspectivă ridică problema capacității acestuia de a se insera în cadrul unui demers mai deschis și primitor în ansamblul științelor dure și celorlalte științe sociale (Agathe Van Lang, La place du droit dans la science du „monde d’après“ (le Covid-19), Recueil Dalloz, 21 mai 2020). Un răspuns pozitiv ar porni de la și ar avea în vedere faptul că, în virtutea funcției sale de organizare a relațiilor so­ciale și activităților umane, el constituie un vector indispensabil elaborării și aplicării politicilor publice inovante și ambițioase, permițând articularea protecției biodiversității (care acoperă ecosistemele și speciile, precum și patrimoniul lor genetic) cu strategiile sanitare, economice și de amenajare a teritoriului. Și, în plus, să nu uităm că deja ca arsenal de norme și instrumente dreptul actual ofe­ră în mare măsură mijloacele de a gândi asemenea probleme în mod panoptic. Așadar, numai cu unele corectări și sporuri de adaptare și actualizare absolut necesare în contextul crizei sanitare, corpusul nostru juridic ar putea contribui la contracararea și menținerea între limite acceptabile a celor trei mari forme ale răului care, potrivit unor gânditori precum biologul Gilles Boeuf, ar fi la originea pandemiei și ar putea genera pe ­viitor și alte catastrofe cel puțin tot atât de distrugătoare: neprevederea, aroganța și cupiditatea.

Dacă criza multidimensională, globală și planetară în ultimă instanță, care pune la încercare reziliența civilizației antropocenului și capacitatea speciei umane, devenită forță geologică, de a face față provocărilor radicale constituie o oportunitate de a reînnoi modurile de gândire, ea oferă și posibilitatea impunerii unei noi perspective asupra devenirii generale a societății umane. Să notăm, în acest sens, sugestia abandonării viziunii, depășite conceptual și dovedită ineficien­tă la nivelul realităților, a dezvoltării du­­rabile, cu cea a tranziției ecologice, obiectiv de o cu totul altă amploare, semnificație și fezabilitate, implicând o transformare radicală a modelului nostru de so­cietate. Sub șocul nevoii de schimbare provocat de criză, o atare mutare de concepție și subiect de reflecție ar favoriza și permite tuturor disciplinelor științifice, potrivit specificității și rolurilor cuvenite, de a colabora și contribui conjugat la un proiect civilizațional comun și indispensabil.

4. Ce a generat, în plan practic, asupra activității universitare criza sanitară pandemică? Unii vorbesc de o veritabilă revoluție tehnologică, de altfel necesară și deja de prea mult timp așteptată a se impune, în sensul că izolarea generală provocată de măsurile de urgență și destinată a diminua propagarea epidemiei a obligat la o basculare masivă spre teleînvățământ. În plus, această tranziție brutală și radicală ar putea produce avansuri importante în această direcție. La nivel pedagogic, experiențele au fost multiple; conceperea cursurilor în mod de „clasă inversă“ (învățarea se realizează în autonomie și clasa, virtuală ori reală, servește discuțiilor), filmarea activităților, constituirea electronică a catalogului, crearea de chestionare, de exerciții, evaluare la distanță ș.a. Desigur, asemenea experimente precipitate au relevat multiple falii: mari inegalități între condițiile de lucru și de echipament informatic la studenți, absența cadrului reglementar pentru a valoriza implicarea lor, lipsa de pregătire a personalului didactic și de adecvare a materialelor pedagogice ș.a. Toată lumea a fost de acord că a transpune un curs pe zoom, a imita prezențialul nu constituie un obiectiv, ci o soluție de urgență, un substitut de moment și un compromis temporar. Dar, ca în orice atari situații excepționale, există ca repere definitorii un înainte și un după. Sunt unii „optimiști“ care invocă posibilitatea manifestării astfel a unei tranziții reale spre un învățământ superior mai deschis și de o mai bună calitate, în orice caz mai dominat de online. Departe de a pune capăt cursurilor în prezență, această im­­punere masivă a digitalului ar putea în­semna o accelerare și a unei veritabile revoluții pedagogice. Și aceasta în condițiile declinului cursului magistral, vertical și la ore fixe, precum cel care există de decenii în universități și avântului unui sistem mai divers și adaptabil în care studentul ar învăța, în ritmul său, pe internet în amonte și apoi ar deveni mai puțin pasiv la curs în aval, unde ar putea să-și dezvolte mai mult spiritul său critic și colaborativ. În măsura în care vom reuși să fim alături și să ajutăm studenții să înțeleagă tainele și să dobândească deprinderile pregătirii aferente profesiei dorite de urmat cu noile instrumente și în inediții termeni astfel propuși, se poa­te realiza trecerea spre inevitabila etapă. De altfel, adaptarea mai accentuată a sis­temului la student și la cerințele lui, sporirea caracterului participativ și o evaluare mai atentă a feedback-ului dintre pregătirea universitară și așteptările pieței muncii transpar a fi aspecte relevante ale noului proces. Conștientizarea de către comunitatea universitară a mi­zelor și provocărilor inevitabile, încrederea în capacitatea de a gândi că se poate și a acționa, în consecință, și altfel, sunt che­ia urmărilor așteptate și împlinirii speranțelor de acest gen deschis exprimate.

Noul an universitar 2020-2021 se pare că se va desfășura sub aceleași auspicii, puțin mai elaborate și particularizate prin evantaiul de strategii anunțate. Înainte de vacanța de vară, numeroși universitari denunțaseră „fantasma unei universități digitale“, dar continuarea și tendința de prelungire a crizei de Covid-19 le-au ză­­dărnicit speranțele, făcând-o tot mai po­sibilă. Astfel, de exemplu, universitatea britanică Cambridge a decis ca toate cursurile sale să fie accesibile numai pe internet, cel puțin până vara următoare, iar altele, precum Stanford, propun combinarea învățământului în prezență cu cel online, prelungind durata anului universitar în așa fel încât să se diminueze numărul studenților prezenți în campus. Dimpotrivă, după ce inițial (în iunie) se optase pentru o „rentrée“ hibridă (un amestec de prezențial și cursuri la distanță), printr-o circulară din 6 august a.c. ministerul învățământului superior din Franța a decis pentru formula normalizării, în sensul primirii unui număr cât mai mare de studenți, până la a se apropia, pe cât posibil, de capacitatea de primire maximă a locațiilor universitare. În orice caz, toată lumea are pregătite mai multe variante, gata de utilizat în funcție de situația sanitară concretă de la începerea cursurilor: prezențialul integral, hibridizarea nuanțată sau distanțialul in­tegral. Se adaugă, desigur, un ansamblu de măsuri de gestiune internă, precum modularea activității didactice, purtarea măștii, păstrarea distanțării regulamentare etc. Și în privința altor aspecte, precum cel economico-financiar, schimbului de cadre didactice și studenți, prezența studenților străini ș.a., efectele sunt semnificative și nu preponderent pozitive. Marile universități care contează în peisajul universitar global își pun problema reașezării dimensiunii lor internaționale din perspectiva fluxului de studenți străini, sejurului și stagiilor și formelor de cooperare. „Criza sanitară, economică și mai ales convingerile noastre ecologiste ne impun să stopăm, aplatizăm acest model de mobilitate intensă“, declara Anne-Lucie Wack, președinta conferinței marilor școli din Franța (Le Monde, 14 august 2020). Primele semnale în acest sens se înregistrau deja și impactul crizei pandemice nu face decât să accelereze procesul de promovare a noii viziuni „mai raționalizată și mai europene“. Se preconizează deja un „Erasmus virtual“ via online, în cadrul căruia studenții să „urmeze cursuri la distanță cu cei din alte țări“. Prin urmare, conchid promotorii unei atari noi strategii, în loc să semnăm zeci de parteneriate cu universități de pretutindeni în lume, trebuie să ne concentrăm și recentrăm pe câțiva parteneri puternici, mai ales din Europa și pentru a ne coordona mai bine într-o nouă criză, ceea ce ne-ar face mai puțin vulnerabili. Primele semne ale schimbării în acest sens par a fi deja prezente în ultimul clasament Shanghai publicat la 15 august a.c., în care prezența pe locul 14 a polului de învățământ-cercetare Paris-Saclay dă speranțele „creării unui nou model de universitate à la française“ și echilibrează peisajul mondial în materie în jurul celor 3 mari centre: S.U.A., China și Europa.

4.1. Mulți văd în criza generală în curs și oferirea de oportunități sporite pentru consolidarea modelului european de universitate, cu diferitele sale ipostaze naționale de afirmare și dezvoltare. Este vorba, mai întâi, de o ocazie de conștientizare a necesității de a investi mai mult în învățământul superior și cercetarea științifică și aceasta pentru a ne pregăti în vederea crizelor care, cu siguranță, vor urma, și a afirma astfel locul cuvenit Uniunii Europene în fața Chinei și S.U.A. pe marea și globala piață universitară. Perioada ar fi propice întrucât niciodată rolul și importanța științei și a celor care o fac nu au fost evidențiate și percepute ca acum în fața opiniei publice și prevenirea și controlul marilor catastrofe care se abat asupra omenirii nu au ținut atât de mult de datele și instrumentele puse la dispoziție de avansul științifico-tehnologic, cât de capacitatea de organizare so­cială, manifestare a solidarității și acceptabilitate și atitudine individuale.

5. Dezbaterile și preocupările generate de criza sanitară au fost și ocazia abordării problemelor ținând de chestiunea fundamentală a viitorului universității într-o lume aflată în cumpănă și care se confruntă tot mai frecvent cu fenomene globale ce implică schimbări structurale. În acest context, o dispută transnațională, dar în primul rând europeană, între filozoful dreptului și istoricul ideilor politice, italianul Giorgio Agamben, și profesorul francez de drept public Franck Laffaille, pe tema șocului pandemic asupra soartei Almei Mater rămâne poate simptomatic pentru starea reflecțiilor în materie. În cadrul relațiilor sale publicistice pe subiecte legate de rezonanțele socio-filozofice ale crizei pandemice, primul a publicat, la 23 mai a.c., pe site-ul Institutului Italian de Studii Filozofice, articolul Requiem per gli studenti în care glosează pe perspectiva „morții“ Universității și a Studentului în condițiile și sub șocul transformărilor impuse de izolare și limitările stării de urgență. Mai exact, luând notă de faptul că în noul an de studiu cursurile universitare vor fi organizate online, el denunța și deplângea „ceva despre care nu se vorbește deloc în mod semnificativ“, respectiv „sfârșitul studenției ca mod de viață“. Pandemia de Covid-19, prin consecința sa imediată impunerea tehnologiilor digitale, ar fi fost pretextul aplicării loviturii de grație universității tradiționale al cărei sfârșit trena oricum de mai mult timp, prin atingerea punctului maxim admisibil „de corupție și ignoranță de specialitate“. Universitățile s-au născut în Europa acum aproape 1.000 de ani din asociații de studenți – Universitates –, cărora le datorează și numele; iar acestea au fost, înainte de toate, o formă specială de via­ță în care studiul și audierea prelegerilor erau decisive, dar nu mai puțin importante se manifestau întâlnirea și schimbul constant de savanți (scholarii), care veneau adeseori din locuri mai îndepărtate și se reuneau în funcție de locul de origine, din națiuni. Acest mod de viață a evoluat în mod permanent, constantă fiind și rămânând dimensiunea socială a fenomenului în mișcare. Toate aceste realități definitorii, care durează de aproape zece secole, s-ar termina acum pentru totdeauna, în mod brusc și brutal prin trecerea impusă a învățământului pe online. În fața acestui fapt inevitabil, G. Agamben ține să formuleze două avertismente: 1. profesorii care acceptă să se supună necondiționat și imediat „noii dictaturi telematice“ și își țin cursurile pe internet ar fi echivalentul perfect al dascălilor (italieni) care, în 1931, au jurat fidelitate regimului fascist, iar, întocmai precum atunci, numele lor ar trebui să fie cunoscute pentru istorie; 2. studenții care iubesc cu adevărat studiul ar trebui să refuze să se înscrie în universitatea astfel transformată și, precum la origini, să se constituie în noi universitates, în cadrul cărora, înfruntând „barbaria tehnologică“, va putea să rămână viu avântul trecutului și supraviețui tradiția fondatoare și să se nască totodată – dacă se va întâmpla – ceva ca o cultură nouă.

Artoicol de Mircea Duțu profesor universitar

Articol integral poate fi citit în numărul 8-9, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.