La 4 aprilie 1990, un grup de universitari animați de ideile protecției mediului obțineau autorizarea oficială, din chiar partea primului-ministru al țării de la acea vreme, de a înființa și organiza prima universitate particulară din România și, prin forța destinului, ea avea să fie Universitatea Ecologică din București. În cadrul unei societăți în care ecologia tinde să devină știința preponderentă, cunoașterea specifică avea nevoie de o universitate a sa, una care să-i genereze deopotrivă universalitatea și specificul de manifestare în domenii concrete. Apariția universității private românești prin formula „ecologică” marca simbolic ruptura radicală cu trecutul și racordarea instantanee la cele mai înaintate valori ale Occidentului democrat post-modern. Totodată, era vorba de manifestarea alegerii unui drum propriu, fără un trecut pentru care, eventual, să se explice și, în orice caz, cu un viitor în care să scrie istorie.
La 25 de ani de existență și de activitate prestigioasă pe scena universitară, UEB constituie un „brand” redutabil, calitatea de student „ecologist” ori de absolvent de „Ecologică” reprezentând o mândrie personală și o certitudine profesională remarcabilă.
Desigur, în sensul clasic, al „patului procustian” oficial și după ritualurile lui, s-au autorizat și acreditat facultăți „tradiționale” de drept, de ecologie și protecție a mediului, științe economice, științe ale comunicării, inginerie, psihologie și educație fizică și sport. Dar, în cadrul fiecărui plan de învățământ și printre rândurile fiecărei programe analitice au fost introduse, după caz, discipline, teme și, dincolo de orice, perspective environmentale, care au adăugat astfel „plusvaloarea ecologică”.
Dincolo de efectul didactic propriu-zis, speranța noastră este și rămâne aceea că zecile de mii de absolvenți de până acum, pe lângă cunoștințe și deprinderi, au dobândit ori, mai bine spus, au fost pătrunși de spiritul ecologist.
În acest mod, fiecare absolvent al universității a devenit, pe lângă un specialist în domeniile de licență sau de masterat date, și un cunoscător al implicațiilor generale asupra mediului din această perspectivă, un iubitor la naturii și un militant pentru conservarea biosferei.
Pentru că, pe lângă știință și cunoaștere, ecologia înseamnă deopotrivă și atitudine.
Problema ecologică s-a afirmat cu evidență începând cu a doua jumătate a veacului trecut, în strânsă legătură, interdependență, cu transformările economice profunde ale comunității internaționale: trecerea de la o societate rurală la una urbană, noua organizarea a muncii, generalizarea conceptului și practicii „timpului liber”, accesul la studii prelungite a unei mari părți a populației, sporirea puterii de cumpărare, asumarea ca responsabilitate publică a unor probleme sociale, culturale și, în cele din urmă, a celei de protejare a mediului. Ridicarea nivelului de viață, al cunoștințelor generale (asigurate de școală), de petrecere a timpului liber etc. va conduce o parte a societății, cea care a beneficiat cel mai mult de aceste transformări, să producă forme diferențiate de viață în societate și să caute o nouă explicație a realului, una care reconsideră locul omului într-un tot, în special în raport cu elementele naturale. Am asistat astfel la o răsturnare majoră de perspectivă: omul nu mai trebuia să se protejeze de natură, ci dimpotrivă, să o protejeze! În plus, ajungând la un nivel de trai satisfăcător, într-o societate de consum, omul occidental și-a înscris, printre dimensiunile calității vieții, și pe cea a unui mediu sănătos și echilibrat ecologic. De altfel, cadrul de viață devine intrinsec condiției umane, iar ecologia, știința relațiilor reciproce. Punctul culminant al „erei ecologice” îl va reprezenta criza problemelor de mediu globale (stratul de ozon, încălzirea globală și schimbările climatice ș.a.) afirmată post-2000, când miza environmentală a devenit esențială: oprirea distrugerii mediului de existență reprezintă o condiție a continuării supraviețuirii actualei formule de viață pe planetă, în frunte cu omul, ca specie între specii, și a civilizației sale! Astfel, rolul ecologiei ca știință și parte a cunoașterii, a practicilor ecologice, a devenit vital pentru societatea de azi și perenitatea sa.
Miza ecologică a afectat în acest mod toate sferele contactului omului cu natura înconjură­toare, a generat reacții corespunzătoare la nivelul științei și tehnologiei, dar și în planul științelor sociale, inclusiv al dreptului. Comunitatea interna­țională s-a mobilizat începând cu 1972, prin Con­ferința ONU de la Stockholm privind mediul uman, continuând cu cele de la Rio (1992, 2012) și Johannesburg (2002), iar dezvoltarea socio-economică și culturală a fost convertită în dezvoltare durabilă. În același timp, în sistemul drepturilor umane fundamentale s-a
înscris unul nou, inedit și inovator, deosebit de complex, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, deopotrivă individual și colectiv, al omenirii ca specie între specii ori al generațiilor prezente și viitoare. Toate aceste evoluții au generat mutații semnificative în privința obiectivului și scopului cunoașterii și învățării umane, a prior­i­tăților de etapă și a țintelor pe termen lung.
Asumându-și o atare responsabilitate de a promova un învățământ deo­potrivă ecologic și eco­logist, UEB s-a afirmat ca o universitate a prezentului și mai ales una a viitorului. De-a lungul celor două decenii și jumătate de funcționare, proiectul său și-a dovedit din plin viabilitatea, actualitatea și importanța pentru România.
După decenii de ignorare sau prezentare deformată a situației privind starea me­­diului, a problemelor po­luării și conservării naturii, societatea românească ajungea brusc în fața unor realități ecologice dramatice, care o „stigmatizau” într-o oarecare măsură, în lumea democratică spre care pășea treptat. Abandonarea trecu­tului și asumarea prezentului erau favorizate astfel prin perspectivele de cunoaștere și soluțiile teoretico-practice de care beneficiau tinerele generații care se formau post-1989, prin urmarea cursurilor Universității Ecologice.
La un moment de răscruce al istoriei naționale, recuperarea ce despărțea țara de Europa și Occidentul democratic, UEB a reprezentat o șansă a accelerării integrării euroatlantice a României. Într-ade­văr, numeroși specialiști, care purtau în zestrea profesională diploma de licență a universității noaste, au contribuit, de pildă, în mod semnificativ, la închiderea Capitolului 22 – Mediu al foii de parcurs a aderării țării la UE (2007).
În planul pregătirii universitare, specificul curri­culei diferitelor specializări a favorizat progresul extraordinar al unor discipline științifice noi. Dintre acestea, economia mediului, dreptul mediului și dreptul urbanismului rămân exemple indubitabile. Ele au cunoscut prin deschiderile oferite o ade­vărată afirmare națională, greu de realizat în absența virtuților învățământului privat ecologist.
Nu în ultimul rând, ideea ecologistă și formele sale de exprimare universitară au permis relații de colaborare cu alte structuri de învățământ superior, de cercetare științifică și profesională pe tematica respectivă.
Cu satisfacția datoriei împlinite, fără a uita de neîmpliniri și cu gândul de a deschide pentru tinerele generații noi orizonturi ale cunoașterii, să urăm Universității Ecologice din București acum, la ceas aniversar, să rămână la fel de profundă și să dureze cât Ecologia!
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU,
Președintele Universității Ecologice
din București