Prof. univ. dr. Mircea Duțu

Locul şi prezenţa juriştilor în dezbaterea publică sunt aproape inexistente, dincolo de domeniul contenciosului propriu-zis ori de cel al apărării şi garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar rolul lor este redus la o simplă acţiune de formalizare tehnică. Dezbaterile privind creşterea economică şi situaţia socială rămân rezervate mai ales economiştilor şi politicienilor. Şi asta spre deosebire de situaţia din prima democraţie a lumii, de peste Ocean, despre care un clasic, Alexis de Tocqueville, explica faptul, adevărat şi astăzi, că „nu există aproape o chestiune politică, în Statele Unite ale Americii, care să nu se transforme, în ultimă instanţă, şi să se dezlege, mai devreme sau mai târziu, ca problemă juridică“.
La noi şi, în general, în unele ţări din Europa cel mai adesea se întâmplă invers, în sensul că o problemă juridică se termină prin a deveni una politică şi, în orice caz, prin a fi tranşată de politicieni şi nu de jurişti.
Această lipsă de juridicitate şi marginalizarea juristului, a locului şi rolului său în societate devin o preocupare majoră în contextul noii crize mondiale, a cărei soluţie nu poate ocoli implicarea decisivă a Dreptului. Privat de ori limitat în competenţele sale economice, Statul a pierdut totul, dar i-a rămas esenţialul: puterea de a edicta legi şi de a le face să fie aplicate. Lipsită de resurse bugetare suficiente, Europa, fiică a Dreptului, s-a întemeiat şi se dezvoltă sprijinindu-se pe jurişti. Creată în urmă cu 25 de ani prin Tratatul din 7 februarie 1992, semnat la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), în continuarea Comunităţii Economice, fondată prin Tratatul de la Roma din 1957, Uniunea Europeană a apărut şi sub dimensiunea sa politică, iar prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a dobândit personalitate juridică (art. 47 din Tratatul privind U.E.).
Într-adevăr, Uniunea Europeană, aşa cum o cunoaştem, este, înainte de toate, o construcţie juridică. Instituţiile sale şi-au elaborat şi pus în aplicare politicile comunitare sprijinindu-se pe tratatele fondatoare şi căutând ca prevederile acestora să fie cât mai deplin aplicate, în litera şi spiritul lor. Intruziunea şi reflexele juridice ale dreptului unional-european se pot constata în ansamblul activităţilor statelor membre.
Instituţiile de la Bruxelles veghează ca libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor sau a capitalurilor să fie neîngrădită şi caută să condamne măsurile cu efect echivalent. Uniunea Europeană nu s-a născut dintr-un război de independenţă, nu este efectul cuceririi puterii ori ocupării de teritorii. Nu este nici rezultatul adeziunii tuturor la aceeaşi cauză. U.E. este şi rămâne, prin definiţie, o formulă născută din nevoia lărgirii şi consolidării pieţei, o rezultantă a acţiunii juridice. Pentru a evoca cel mai nimerit rolul dreptului în construcţia europeană, putem invoca mai ales fenomenul de Europeanization through law. Prin regulamentele, directivele, deciziile ori jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg s-au modificat substanţial cadrul juridic şi sectoare întregi de activitate în statele membre. Fără poliţie, armată, resurse bugetare majore, comparabile cu cele ale multora dintre statele membre, Uniunea Europeană s-a impus prin Drept. Ea este expresia majoră a victoriei şi puterii Dreptului de a conduce Economia şi Politica. Subordonarea juridicului de către politic tinde să devină o amintire. Dacă secolul XX a fost, prin excelenţă, unul politic, urmând unui mare veac juridic, poate cel mai mare pe care l-au cunoscut Lumea şi Europa în această privinţă, ce va fi secolul XXI din această perspectivă?
În câteva cuvinte, viitoarea sută de ani va fi marcată juridic de noul drept comun, ca manifestare a expansionismului ştiinţei dreptului, pe cale a recuceri lumea, odată cu codificările savante mondiale şi regionale, deja iniţiate şi aflate în curs de manifestare.
Născut în Occident odată cu dreptul savant medieval, ius commune a cucerit apoi statele moderne, cu precădere cele vest-europene, în timpul Renaşterii. A fost reinventat ulterior de dreptul american în secolul al XIX-lea ca o ştiinţă nouă, în căutare de afirmare specifică, sub influenţa Şcolii istorice germane.
Dacă observatorii atenţi au înţeles că mişcarea actuală a dreptului comun constituie un avatar al ideii concepute de romaniştii Evului Mediu, o atare percepţie nu a mers însă până la conştientizarea faptului că ştiinţa dreptului ar putea juca astăzi un rol analog celui îndeplinit la momentul dezvoltărilor fondatoare. Într-adevăr, codificările savante care se dezvoltă de peste 20 de ani, fenomen privit de mulţi cu superficialitate, constituie o mişcare profundă, care tinde să restituie dreptului natura sa originală, cea a unuia fondat pe autoritatea raţiunii şi, tocmai la un timp în care ea pare a se stinge inexorabil în ordinea internă, face din nou din doctrină un izvor de drept în spaţiul său natural, cadrul comun al popoarelor cu aceeaşi tradiţie juridică.
În privinţa acesteia din urmă ea a fost şi este reprezentată la nivelul Europei, înainte de toate, de moştenirea comună a dreptului roman. În ciuda vicisitudinilor istorice, aceasta a persistat întotdeauna, fiind mai evidentă până la Al Doilea Război Mondial, iar după căderea Cortinei de fier şi până în 1989, în zona central-estică a continentului, predarea dreptului roman a contribuit la menţinerea unei legături cu Occidentul. După căderea comunismului, în contextul general al „revenirii în Europa“, legăturile juridice în virtutea lui ius commune s-au multiplicat şi intensificat mai ales în planul dreptului privat. Totodată, pregătirea aderării la U.E. şi obligaţia preluării acquis-ului comunitar au contribuit notabil la reintegrarea Estului în tradiţiile juridice occidentale parţial abandonate. România constituie un exemplu elocvent din această perspectivă. Legată de tradiţia juridică comună europeană deopotrivă prin romanitatea dintotdeauna a dreptului şi latinitatea limbii, ea şi-a manifestat, cel puţin după 1960, „excepţionalitatea“ bine cunoscută în cadrul „blocului sovietic“ est-european, inclusiv la nivelul dreptului, exprimată cu precădere prin tendinţa evidentă de îndepărtare de „modelul de la Moscova“. Prezenţa permanentă în curricula universitară a dreptului roman şi, într-un mod reprezentativ, dialogul comparatist iniţiat în 1967 şi cultivat apoi cu Franţa au permis o legătură continuă cu izvorul major de inspiraţie al modernităţii noastre juridice care a fost cel francez, şi el înscris în aceeaşi orbită neoromană. Nu în ultimul rând, moştenirea romană se reflectă şi în construcţia noului drept al mondializării. Pentru că, aşa cum afirma Rudolf von Jhering în urmă cu peste 150 de ani: „Semnificaţia istorică şi misiunea Romei sunt, pe scurt, acelea de a surclasa limitele principiului naţionalităţii prin ideea universalităţii… Semnificaţia specială a dreptului roman pentru lumea modernă nu constă în faptul că, pentru un anumit timp, a fost aplicat în practică ca izvor de drept, ci în aceea că a provocat o revoluţie intelectuală care a modelat în mod decisiv întreaga noastră gândire juridică. Dreptul roman a devenit astfel, ca şi creştinismul, o trăsătură culturală constitutivă a lumii moderne“.
Pentru a desprinde filiaţia istorică trebuie, desigur, să avem în vedere că mişcarea de internaţionalizare a dreptului care s-a produs în secolul XX nu a fost decât preludiul unei rupturi mai radicale cu ordinea juridică statală, reprezentată mai recent de mondializarea dreptului. Ea este de natură diferită, nu se exprimă prin introducerea în ordinea internă de elemente dependente de alte drepturi statale, ci în a concepe un drept în afara statelor şi fără mijlocirea lor, spre folosirea unor comunităţi fără specific statal, chiar a celei mondiale în ansamblul său.
Întrucât această sarcină constă în descoperirea unui drept comun, ea revine în mod natural în primul rând savanţilor dreptului; numai prin autoritatea sa ştiinţa a reuşit să înalţe, istoric, dreptul său deasupra autorităţilor politice. Era ordinea anterioară etatizării dreptului, şi ea are şansa de a se desena din nou azi, odată cu declinul statelor-naţiune, sugerând că, în mod evident, codificările naţionale nu au fost decât o paranteză.
Primele manifestări ale întoarcerii la un drept comun, cu o implicare din ce în ce mai redusă a statului, s-au născut în secolul XX, odată cu dreptul penal internaţional şi redescoperirea lui lex mercatoria. Acest nou ius commune era baroc; un drept conceput de judecători pentru nevoile contenciosului şi nu de către savanţi, plecând de la un studiu ştiinţific al surselor. Fenomenul era datorat aproprierii moderne a metodelor dreptului savant de către autoritate, proces care a deplasat puterea de a degaja dreptul comun de la ştiinţa dreptului, către curţile supreme. O atare revenire la experienţa-tip a început abia în cursul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut. Sub impulsul renaşterii dreptului comun în SUA, a văzut lumina zilei ideea că mişcarea de unificare a dreptului ar putea, graţie dreptului savant, să împrumute şi să urmeze o cale nouă. În anii 1960, procesul de Restatement of the law se afla în plină afirmare; rezultat din acest fenomen, Uniform commercial code (UCC), varietate de codificare savantă lansată în 1952, era în curs de adoptare de către statele federate americane. A apărut imediat şi ideea de a transpune această metodă în ordinea mondială, lansată în 1968 de secretarul Institutului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT). În aceeaşi perioadă, comparatistul francez René Davis formula, în partea introductivă a Enciclopediei internaţionale de drept comparat, un apel la abandonarea metodei tradiţionale de unificare, în favoarea unei întoarceri la cea a unui ius commune şi invita a se merge în aceeaşi direcţie pentru construcţia dreptului european. Este elanul care a trezit ştiinţa dreptului din „amorţeala“ generală în care căzuse în perioada imediat următoare celei de a doua conflagraţii mondiale şi a reuşit să o facă să-şi asume noua sa misiune, provocând crearea unui nucleu de doctrină mondială. Astfel, în 1971, UNIDROIT a luat decizia oficială de a integra în programul său de lucru o încercare de unificare a dreptului general al contractelor în vederea codificării progresive a dreptului comerţului internaţional. Pentru acesta, în 1980 s-a creat un grup de lucru compus din cei mai buni experţi mondiali în materie care, comparând dreptul contractelor dintr-un mare număr de ţări şi extrăgând substanţa sa definitorie, a formulat, potrivit metodei dreptului comun, principii generale. Cu un caracter abstract, redactate într-un stil concis şi clar, independent de limbajul tehnic naţional, însoţite de glose explicative ilustrative, Principiile au rămas până astăzi o lucrare fără de egal. Au fost comparate cu Corpus iuris civilis şi unii au văzut în ele un nou ius commune comercial, care venea să completeze dreptul respectiv al statelor şi instaura ordinea juridică transnaţională a lui lex mercatoria. După publicarea principiilor UNIDROIT au explodat comentariile exegetice, de parcă s-ar fi revenit la epoca glosatorilor şi a decretiştilor!
Puţin mai târziu s-a creat grupul de lucru al profesorului danez Ole Lando, care, cu ajutorul autorităţilor comunitare europene, a redactat, urmând aceeaşi metodă, principiile europene în acelaşi domeniu, în scopul de a favoriza realizarea obiectivelor economice ale instituţiilor de la Bruxelles. Principiile dreptului european al contractului au fost publicate în 1995 şi au fost completate în anii ce au urmat prin diverse contribuţii colective. Regulile Lando au făcut şcoală în Europa, dar şi în afara ei. U.E. a anunţat iniţial că se va servi de asemenea lucrări şi de iniţiatorii şi realizatorii lor în elaborarea unui proiect de Cod civil european, dar, în faţa reticenţelor multora, s-a revenit la formula dreptului comun al savanţilor sub forma unui „cadru comun de referinţă“, conceput mai degrabă ca o gramatică comună decât ca norme, care să nu posede o altă autoritate decât cea ştiinţifică. Redactarea de către savanţi a proiectului de cadru comun de referinţă, apoi a proiectului de drept comun al vânzării sunt urmarea acestei politici. Ideea de a face dintr-un atare document un regulament unional-european, care să se limiteze la promulgarea unui corp de drept savant mobilizator, constituie, mai degrabă, un omagiu instituţional adus dreptului comun al savanţilor şi rămâne sensul cel mai tangibil al întoarcerii acestuia din urmă în ordinea contemporană a izvoarelor dreptului.
O experienţă asemănătoare s-a înregistrat şi în Asia, odată cu mişcarea din ultimele decenii de redactare a principiilor dreptului asiatic al contractului, de către un grup reprezentativ de universitari din ţările regiunii.
Tendinţa este clară şi se impune a fi acceptată şi tratată ca atare. Un singur lucru important mai rămâne din partea noastră de lămurit: în ce măsură comunitatea juriştilor români are reprezentarea deplină a importanţei acestui proces fundamental şi se implică în derularea lui, fiind conştientă de multitudinea şi de amploarea mizelor pe care le implică. Să ne amintim că, în anii 1970-1980, personalităţi ştiinţifice, precum profesorii Tudor R. Popescu în cadrul UNIDROIT şi Traian Ionaşcu în contextul dialogului comparatist, au fost prezenţe remarcabile ale ştiinţei juridice şi ale dreptului românesc, promovându-i astfel tradiţiile şi prestigiul.
Dar astăzi, când se vorbeşte tot mai mult de reconsiderarea construcţiei europene, a mecanismelor sale, ceea ce va presupune consecinţe juridice aferente adecvate, avem resursele necesare spre a continua un asemenea demers şi a ne afirma identitatea ştiinţifico-juridică? Pentru că a devenit evident faptul că numai în măsura în care vom avea puterea de a ne implica şi înţelege noile comandamente ale Europei Dreptului vom putea aparţine cu adevărat noii Uniuni Europene!