Unirea Principatelor – între deziderat și înfăptuire

 Profesor Mihai MANEA, Președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România – Clio
 La mijloc de ianuarie, aniversăm anual Unirea Țării Românești cu Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, eveniment care ocupă un loc privilegiat în calendarul istoriei românești și care a pus bazele României moderne. Parafrazând un mare istoric român, după unirea vremelnică a Țărilor Române, înfăptuită de Mihai Viteazul în zorii secolului al XVII-lea, nimeni nu a mai putut gândi actul Unirii fără a face referire la personalitatea marelui voievod al Țării Românești, ceea ce ne duce cu gândul la cele două mari obiective politice de mai târziu ale PROIECTULUI DE ȚARĂ PAȘOPTIST, și anume UNIREA și INDEPENDENȚA.
Afirmația, devenită un vers cu puternice rezonanțe, și anume: „Vin’ la Milcov, cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire!”  – exprima unitatea de simțire a neamului românesc, dar mai ales convergența de interese și aspirații dintre popor și marile personalități ale neamului, ceea ce a dus la dubla alegere, la 5 și, respectiv, 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al celor două Principate.
Voința de unire s-a manifestat vehement încă în perioada Revoluției de la 1848. Generația care înfăptuise Revoluția de la 1848 a contribuit și la înfăptuirea marelui ideal al Unirii din 1859, considerată de unii specialiști drept Unirea cea Mică, și număra importante personalități ale epocii: Ion și Dimitrie Brătianu, Vasile Alecsandri, Constantin A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, dar și mulți alții.
Revoluționarii munteni și moldoveni, aflați în marea lor majoritate în exil la Paris, Londra, Viena, Constantinopol, Frankfurt, după înfrângerea revoluției pașoptiste, au desfășurat numeroase acțiuni de propagandă în favoarea Unirii, pentru a stimula un puternic curent de opinie în sprijinul cauzei românești.
În vara anului 1853 a izbucnit Războiul Crimeii, ceea ce a readus în primul plan al diplomației europene noua fază a Problemei Orientale, inclusiv situația Principatelor Dunărene. Internaționalizarea la un alt nivel a „problemei românești” s-a reliefat în cadrul Congresului de Pace de la Paris (1856), reunit pentru a statua noua înfățișare a Europei după înfrângerea Rusiei în conflictul menționat.
În sprijinul Unirii au luat poziție, fiecare funcție de interesele sale particulare, Franța – dorea să constituie în Sud-Estul Europei un debușeu economic, Rusia – spera că prin Unire va afla un mijloc de a slăbi Imperiul Otoman, Sardinia și Prusia – pledau indirect pentru unificarea Italiei și Germaniei. Pe poziții opuse s-au plasat Poarta – se temea că Moldova și Țara Românească își vor dobândi ulterior și independența politică, Austria – aprecia că statul român unificat ar duce la intensificarea luptei de eliberare a românilor din Transilvania, Marea Britanie, un aliat tradițional al Imperiului Otoman – era interesată în menținerea Imperiului Otoman ca o forță în fața Rusiei.
Conform Tratatului de pace de la Paris, din 1856, Principatele Dunărene își modificau statutul politico-juridic, rămânând sub suzeranitatea Porții și concomitent intrând sub garanția colectivă a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris. S-a hotărât ca sudul Basarabiei – județele Cahul, Ismail, Bolgrad – să reintre în componența Moldovei. Au fost adoptate unele măsuri economice și juridice, ca de exemplu: crearea unei Comisii europene a Dunării, cu sediul la Galați, libertatea de navigație pe Dunăre și neutralizarea Mării Negre. De asemenea,
Congresul de la Paris, din 1856, a decis ca locuitorii Principatelor Române să se pronunțe în privința viitorului lor în cadrul Adunărilor ad-hoc.
În Adunările ad-hoc au fost aleși, între alții, în Moldova – Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri,
Vasile Mălinescu, Anastase Panu, în Țara Românească – C.A. Rosetti, Christian Tell, Ștefan Golescu, Nicolae Golescu, A.G. Golescu, Ion și Dumitru Brătianu, Gheorghe Magheru. Pentru prima dată au fost aleși într-o adunare reprezentativă a țării și reprezentanți ai țărănimii, precum: Ion Roată, Tănase Constantin, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălăieru ș.a.
Adunările ad-hoc și-au început lucrările în septembrie 1857, la Iași și, respectiv, la București. În luna octombrie 1857, adunările ad-hoc au adoptat rezoluții, în care au solicitat constituirea unei Adunări Obștești, care să reprezinte „toate interesele nației” și mai ales Unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, dar și respectarea autonomiei și a neutralității noului stat. Membrii adunărilor au discutat și problema agrară, devenită un subiect important pentru evoluția viitoare a românilor.
Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc au fost înaintate Conferinței reprezentanților celor șapte Mari Puteri, care s-a întrunit în mai 1858, la Paris. La 7 august 1858 s-a semnat Convenția de la Paris. Aceasta a prevăzut ca să aibă loc o unire formală, noul stat urmând să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, fiecare cu câte un domnitor, guvern și o Adunare Legiuitoare proprie. La Focșani urma să se organizeze Curtea de Casație și Comisia Centrală, care urma să dea legi comune pentru ambele Principate. Unele prevederi vizau desființarea privilegiilor și a rangurilor boierești, responsabilitatea ministerială etc.
Alegerile de deputați în Adunările Elective au fost marcate de confruntarea între forțele partidei unioniste și cele conservatoare, potrivnice Unirii, care erau avantajate de sistemul de vot impus prin Convenție. Ca urmare a alegerilor pentru Adunările Elective, în Moldova s-a impus o majoritate a Partidei Naționale, pe când în Țara Românească dominau forțele conservatoare.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iași a ales pe candidatul partidei unioniste, Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei. La București, Adunarea Electivă și-a deschis lucrările la 22 ianuarie 1859. Lucrările s-au desfășurat sub o puternică presiune populară, însuflețită de propaganda unionistă. Mulți dintre cei prezenți în public au protestat contra partidei conservatoare, al cărei candidat era fostul domnitor Gheorghe Bibescu.
În noaptea de 23/24 ianuarie 1859, reuniți la Hotelul Concordia din București, reprezentanții partidei unioniste au decis să propună Adunării ca domn al Țării Românești tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei. La 24 ianuarie 1859, într-o ședință secretă, Vasile Boerescu l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza, propunerea fiind acceptată în unanimitate, căci deputații conservatori au cedat în fața voinței populare. Așadar, Unirea Principatelor Române s-a realizat prin efortul popular, în conformitate cu principiul „faptului împlinit”.
În ultimul sfert de veac, precum mai toate marile aniversări istorice ale românilor, ziua Unirii a căzut, mai mult sau mai puțin, în desuetudine. La aceasta a contribuit și încă contribuie mult mass-media, care, practic, deseori stigmatizează sistemul educației românești, unii așa-ziși istorici, preocupați eminamente de apariții televizate și publicarea în reviste de popularizare, mulți alimentându-se din curentul parcă la modă astăzi, al demitizării istoriei naționale și fără vreo legătură reală cu universitatea, arhivele și istoria ca știință în general.
Este de datoria tuturor românilor de a transmite mesajul important al unui eveniment plenar al istoriei moderne a românilor la un moment în care tot mai mult se vorbește despre căderea în uitare a statului național.