Tema uniformei şcolare lasă impresia, din nou, că e de actualitate. Ai zice că parcă se-ntâmplă înadins ca să ne fie deturnată atenţia de la ceea ce înseamnă cu adevărat problemele şcolii româneşti. De fapt, uniforma şcolară este o temă care nu numai că persistă de douăzeci şi atâţia de ani, ci nici nu avansează în abordare de la punctul ei zero – să fie sau să nu fie obligatorie? Să se „reintroducă” sau nu? Scurt spus, uniforma nu are cum să se „reintroducă”, pentru că nu a fost scoasă.
Superficial şi „folcloric”, s-a perpetuat ideea că uniforma şcolară a fost desfiinţată odată cu momentul decembrie 1989. Pe fondul unui parcurs prost al şcolii noastre de la acel moment încoace, diverse desfiinţări (şi „desfiinţări”) raportate la reperul temporal în cauză au ajuns să fie regretate, în ideea că „era mai bine înainte”. Una dintre pierderi este considerată renunţarea la uniformă. În realitate, uniforma şcolară nu s-a desfiinţat deloc. Altfel spus, nu a fost emis niciun act în care să scrie că nu se mai poartă uniformă. Ar fi fost şi absurd să apară fie şi un singur articol, în vreo reglementare, care să indice cu ce anume să nu umbli îmbrăcat. Eventual, ar fi intrat într-o anumită logică o menţiune referitoare la ceva cu care să fii îmbrăcat într-un context dat, asta şi însemnând uniformă. „Desfiinţarea” uniformei a fost, în realitate, o componentă a unui elan ad-hoc mai cuprinzător, în a cărui concretizare s-au amestecat felurite impresii: că recuperăm tradiţii ale şcolii noastre interbelice, că adoptăm forme occidentale şi că eliminăm excese insuportabile de la mijlocul anilor ’80. Cu astfel de iluzii s-a desfiinţat examenul „de treaptă” dintre clasele a X-a şi a XI-a, şcoala obligatorie s-a făcut de opt ani, multe licee au (re)devenit de cultură generală etc. Între aceste schimbări a intrat şi „desfiinţarea” uniformei. Numai că, dacă pentru durata şcolii, desfiinţarea „treptei”, redefinirea unor profile de licee au fost emise acte-n regulă, privitor la uniformă a fost, cum era firesc, o simplă pornire, cvasigenerală. Pe scurt, nimic nu ar fi oprit purtarea în continuare a uniformei şcolare, aşa cum nu o împiedică nici în prezent.
La această oră, în legătură cu ţinuta de şcoală sunt emise diverse idei, păreri şi legende, în general fără suport şi întoarse pe dos. Una este aprecierea că uniforma şcolară constituie o problemă a epocii actuale, pentru că „înainte”, fiind obligatorie, nu avea cum să reprezinte aşa ceva. În treacăt fie zis, din perspectiva de azi, se consideră că ceva nu însemna o problemă la acea vreme pentru că „se găsea”, calitatea, cantitatea şi utilitatea a ceea ce „se găsea” atunci fiind necunoscute celor crescuţi în vremea de azi şi trecute sub tăcere de mulţi care au apucat vremea de ieri. Realitatea este că exact „înainte” uniforma constituia o problemă, în sensul că elevii şi mai ales elevele nu ştiau ce să mai facă pentru a-i da un aspect cât de cât uman, dacă nu să se debaraseze de ea cât mai des. Fetele duceau o veritabilă „muncă de cercetare” asupra metodelor prin care să-şi poată transforma sarafanele la moment, încât să arate regulamentar la intrarea pe uşa liceului şi, eventual, la orele anumitor profesori, dar să poată fi adaptate din mers, la propriu, odată cu ieşirea în lumea din jur, aceasta însemnând, de obicei, scurtare şi ajustare cu ajutorul unui cordon, al unei curele. Pe deasupra, de voie, de nevoie, era folosit orice pretext pentru a nu se purta uniformă sau măcar ceva din uniformă, aici intrând matricola (prinsă fals, încât să fie detaşabilă la secundă), „bentiţa” şi orice altceva de strâns părul. Sub pretextul zilelor de practică, al ultimei părţi din anul şcolar (mai ales la clasa a XII-a), al frigului din clase şi de pe drumul spre şi dinspre şcoală, uniforma devenea, prin consens, inoportună sau insuficientă.
De asemenea, astăzi s-a dezvoltat impresia că, odată „reintrodusă”, uniforma va estompa diferenţele de statut financiar dintre elevi. Ba tocmai aşa s-ar vedea cine-şi permite şi cine nu să cumpere uniformă, având în vedere că ar fi vorba de o investiţie într-un costum în toată regula, care ar fi purtat numai câteva ore pe zi şi câteva luni dintr-un an şi numai un an, doi. De altfel, diferenţe rezultate din accesul la uniformă existau şi „înainte” sau, altfel zis, uniforma nu ştergea, ci sublinia diferenţe de posibilităţi materiale: erau elevi cărora, pur şi simplu, părinţii nu-şi permiteau să le cumpere aşa ceva, la fel cum erau uniforme din material foarte prost şi uniforme din material mai bun, mai scumpe. Cu alte cuvinte, şi în vremurile ceva mai dinainte uniforma nu-i făcea pe toţi elevii egali. Ba, câteodată, uniforma era element de departajare, existând părinţi care nu-şi trimiteau copiii la şcoală tocmai pentru că nu puteau să le cumpere uniformă.
În acelaşi timp, din perspectiva opozanţilor uniformei, se fac trimiteri la comunismul uniformizator. De fapt, „comuniştii” (în sens generic) preluaseră forme de prezentare vestimentară şi organizaţională anterioare epocii lor, scopul fiind câştigarea legitimităţii la nivel social. Cât despre „distrugerea personalităţii”, „blocarea creativităţii”, „înregimentarea” şi altele asemenea, nu purtarea uniformei şcolare le-ar aduce. Dar nici nu ar înlătura cine ştie ce din partea rea a şcolii noastre de azi.
Florin ANTONESCU