După ce au studiat poezia eminesciană de o tulburătoare frumuseţe „O, rămâi…“, elevilor li se propune drept lectură suplimentară nuvela „Ierni jilave“, de Gib Mihăescu. Pornind de la întrebarea‑problemă „De ce uneori apare o barieră de netrecut între lumea adulţilor şi lumea copilului?“, le‑am cerut elevilor, într‑o evaluare dată recent, să redacteze o compunere în care să‑şi exprime opinia despre lumea copiilor şi lumea celor mari.
Aşa cum era de aşteptat, cei douăzeci şi patru de elevi consideră lumea copiilor „o poartă spre paradisul jocului, perioada în care trec cu uşurinţă peste orice obstacol“ sau „universul în care ne este permis totul: putem oferi mii de zâmbete pe zi, fără să ne simţim stânjeniţi dacă alergăm cântând, ţipând… De aceea, pentru mine, este o poveste care nu aş vrea să se mai termine…“, declară o elevă mai energică din fire. O colegă a ei, cu vădite aptitudini literare, mărturiseşte: „Este cea mai frumoasă etapă din viaţa unui om… Dar pe cât e de frumoasă, pe atât este de trecătoare… La această vârstă, singura preocupare este reprezentată de ce roluri vom juca astăzi: de zâne sau de prinţi, de maşini, de roboţi etc. Copilăria e un joc al vieţii în care ne pregătim să devenim adulţi. O carte a viselor în care îţi poţi împlini tot ce‑ţi doreşti. Toate ne sunt servite pe tavă, nemişcând niciun deget“.
O dovadă a instinctului de supravieţuire fără efort sunt şi replicile pline de entuziasm: „Ce bine e să fii copil! Nu ai nimic important de făcut. Nu ai de plătit taxe şi impozite, nu faci mâncare, doar te joci. De restul se ocupă părinţii“. Fire mai rebelă, conştientizând că s‑a mai abătut de la codul de reguli stabilit de părinţi, un elev declară cu sinceritate că singurele griji pe care le are un copil sunt să se distreze cât mai mult cu putinţă şi să asculte de părinţi. Dacă încalcă anumite reguli de aur impuse de aceştia, atunci îi va fi luat „permisul“ de distracţie. Colegul său de bancă, la fel de lucid, crede că te poţi numi copil doar până la vârsta de doisprezece ani. Atunci intră în viaţa ta primele responsabilităţi legate de problemele de familie şi de şcoală. Atunci are loc o schimbare a mentalităţii copilului, care îl determină să‑şi folosească altfel timpul liber şi să se întrebe: „Nu‑i aşa că era frumos când dis‑de‑dimineaţă ieşeai afară cu prietenii şi stăteai până seara târziu? Ei bine, îmi pare nespus de rău, dar această perioadă
a trecut“.
Este relevant faptul că, pe măsură ce realizează că sunt pe punctul de a se îndepărta de acest paradis existenţial, par să‑l preţuiască îndoit: „Ştiu că mai am puţin timp până voi păşi pe tărâmul celor mari, dar sufletul meu nu vrea să părăsească acest loc feeric. Deja părinţii mă ceartă mai des fiindcă am mai crescut şi au mai multe aşteptări de la mine“.
Fie că au tratat cele două etape existenţiale în paralel („În opinia mea, cele două lumi sunt complet diferite, deoarece diferenţa de vârstă îşi spune cuvântul“; „în ochii copiilor, viaţa reprezintă o simplă joacă, pe când pentru adulţi viaţa este o responsabilitate permanentă“), fie separat, cert este faptul că în momentul în care vorbesc despre lumea „celor mari“ au senzaţia de ruptură, de comunicare întretăiată, fiecare enunţ adâncind prăpastia dintre generaţii. O percep ca pe o existenţă ternă şi, chiar dacă le este inaccesibilă, o tratează cu seriozitate, fără menajamente, definind‑o drept „o lume monotonă şi repetitivă, plină de responsabilităţi şi griji“ sau drept „un loc plin de oameni ocupaţi şi îngrijoraţi de mai mulţi factori: educaţia copilului, protejarea familiei şi de alte probleme pe care eu nu le înţeleg pentru că mă aflu într‑un tărâm miraculos“.
De cele mai multe ori se limitează să generalizeze: „Oamenii mari sunt privaţi de bucurii pentru că sunt într‑o bătălie continuă cu viaţa“; „în lumea celor mari este o agitaţie continuă şi dacă nu munceşti nu ai trai bun“; „în lumea lor există conflicte cu care se confruntă. Ei nu au cui să se destăinuie, ci trebuie să ţină totul în sufletul lor“.
Uneori, aproape că le este teamă să se gândească la ipostaza de adult, de aceea preferă să‑i întoarcă spatele, deşi ştiu că inevitabil vor ajunge şi în acest punct: „Copiii spun că abia aşteaptă să fie mari, dar nu ştiu câte vor avea de îndurat“; „ce păcat că vom creşte şi vom deveni adulţi cu multe probleme!“
Acest lucru însă nu‑i împiedică să le ofere celor mari sfaturi: „Adulţii au şi ei copii, dar au uitat de mister. Ar trebui să se mai joace cu noi, chiar dacă, din păcate, timpul nu are buton de resetare. Imaginaţi‑vă: doi copii, tu şi părintele tău, să vă jucaţi împreună. O lume plină de zâmbete, o alta plină de griji… Adultule, nu uita că în sufletul tău eşti încă un copil! Zâmbeşte, bucură‑te mai des! O viaţă ai!“ Sau: „În opinia mea, copilul din adult ar trebui lăsat să iasă la iveală. Cei mari, dacă nu s‑ar mai lăsa copleşiţi de atâtea griji şi
ar acorda câteva minute pe zi copilului din ei, ar fi mai fericiţi, poate ar renaşte. Le‑aş recomanda să nu mai fie aşa trişti. Merg spre şcoală şi văd adulţi cu capul plecat. Parcă nici nu văd câte frumuseţe e în jur, că li s‑ar lumina chipul. Deci e mult mai uşor să fii copil decât un adult morocănos!“
Când vorbesc despre drumul sinuos spre maturitate devin ei înşişi mai serioşi: „Sper ca într‑o bună zi să‑mi văd copiii şi nepoţii crescând. Fericirea mea să vină din râsetele micilor prichindei“; „promit că de acum voi respecta mai mult adulţii care ne dau speranţa că totul va fi bine“; „există şi avantaje când eşti adult, fiindcă eşti tratat ca un om matur, dar şi dezavantaje – trebuie să munceşti pentru a avea bani să‑ţi cumperi ceea ce îţi doreşti“; „adulţii se concentrează pe lucrurile mai importante din viaţă“.
Au existat şi răspunsuri din care am dedus că unii dintre elevi nu vor să fie implicaţi în complicaţiile altei vârste. Din moment ce nu ştiu cum e să fii adult, nu sunt dornici să afle şi nici nu‑şi pun problema adaptării: „Noi, momentan, nu ştim cum este lumea adulţilor şi nici nu vrem să aflăm“.
Chiar dacă nu au deocamdată capacitatea de a înţelege unicitatea şi valoarea fiecărei vârste, mărturisirile lor sincere, emoţionante invită la meditaţie.
Daniela OATU