Discuţiile despre programe şi planuri-cadru (dar mai ales despre programe!) devin din când în când obositoare, creându-se un fel de surzenie colectivă. Este adevărat că atunci când vrem să devenim foarte convingători, unii dintre noi fac apel la exemple din istoria învăţământului românesc şi atunci se evocă două sau trei figuri semnificative ale şcolii interbelice. Semnificative pentru cine însă?!… Pentru cine e semnificativ Spiru Haret sau un alt ministru al învăţământului, Angelescu, de exemplu, când cei care au puterea deciziei n-au citit o iotă din Spiru Haret? Sau, cel puţin, n-au avut  măcar curiozitatea necesară de a vedea cum arăta un plan-cadru, eventual o programă de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial, pentru a descoperi că ideea de interdisciplinaritate, de exemplu, apărea ca un fenomen firesc pentru şcoala obligatorie, câtă era ea atunci.
În acest context, cineva a avut ideea de a pune pe FB un fragment de programă (şi implicit plan-cadru) din 1939. Cele selectate se referă la trei discipline de studiu urmărite  în conţinuturile lor de-a lungul a trei ani.
Dar iată un fragment din postarea care, din păcate,  nu a avut prea mult ecou în rândul celor care „dialoghează“ pe  reţele de socializare. Fragmentul conţine referiri la trei discipline de studiu şi la conţinuturile lor: „Educația sanitară (având drept conţinuturi: igiena și medicina populară, valoarea nutritivă a alimentelor, alimentația, organele și funcțiile de respirație, sistemul osos, muscular și nervos, funcțiile de procreație, despre muncă și oboseală, somnul, surmenajul, alcoolismul, tabagismul, bolile contagioase, măsuri preventive, farmacia casei); Educația fizică (conţinuturi: ținuta și atitudinile, ordinea și curățenia: punctualitatea, apa, aerul și soarele ca factori pentru păstrarea sănătății, repaus și mișcare, viciile și combaterea lor, munca țăranului în comparație cu a muncitorului de fabrică, a meseriașului și a intelectualului, jocuri sportive, dansuri naționale); Educația cetățenească și moral religioasă (conţinuturi: cunoștințe cetățenești, Constituția, legile naturii, sancțiuni, geografia statului național, istoria națională și socială, religie, știința satului și a gospodăriei țărănești, legăturile care stau la baza familiei țărănești: religioase, biologice, economice și juridice, construcții rurale); Cultura și Arta populară (conţinuturi: artă religioasă, împodobirea casei, port și îmbrăcăminte, limba română și literatura populară, scrisori de afaceri, lectură, cunoștințe despre viața sufletească și spirituală, cunoștințe despre societatea omenească). Acestea sunt doar câteva dintre materiile predate la școală“.
Nu este prea dificil să se formuleze consideraţii pertinente cu privire la aceste conţinuturi, cel puţin în unele cazuri. Dacă am avea în vedere educaţia cetăţenească şi moral religioasă, de pildă, nu se poate să nu se observe câteva lucruri de-o evidenţă de netăgăduit. Conţinuturile prezente la această disciplină de studiu presupun, de fapt, însuşirea de cunoştinţe (era să zic competenţe!) pluridisciplinare. Poate că cel mai izbitor lucru este predarea în comun a geografiei şi istoriei naţionale şi deschiderea ultimei către teme sociale. Şi mai interesant ne apare faptul că în privinţa  cunoştinţelor de religie, acestea nu fac obiectul unei discipline de studiu separate, ci sunt incluse într-o imagine de ansamblu, funcţională, despre o realitate materială şi spirituală în care elevul chiar trăieşte. Aşa se face că un rol important este acordat, cum se poate vedea, şi ideii de familie, chit că tema ca atare  pare a fi, la prima vedere, destul de sever contextualizată  „legăturile care stau la baza familiei ţărăneşti“, pentru ca apoi să constatăm însă o deschidere a cărei complexitate în legătură cu familiei este fără dubiu: „(legături) religioase, biologice, economice şi juridice“.
Deloc formale şi vizând o bună cunoaştere a nevoilor de formare umană sunt şi conţinuturile (majoritatea!)  de la educaţia sanitară care au darul de a unifica capitole întregi din biologie, anatomia şi fiziologia omului, în aşa fel încât ele să se dovedească cu adevărat utile copilului şi adolescentului, fiind nu doar cunoştinţe în sine sau eventual factori de supraîncărcare  a elevului, aşa cum apar ele în momentul de faţă, ci mai degrabă cunoştinţe cu adevărat „funcţionale“. Interesante, tot aici, sunt teme precum „surmenajul“ (azi când fenomenul are o extindere palpabilă, el nu beneficiază de un spaţiu corespunzător în şcoala obligatorie!) sau „bolile contagioase“ ori „farmacia casei“.
Lucruri asemănătoare pot fi spuse şi în legătură cu Educaţia fizică, în cuprinsul căreia apar conţinuturi precum „ţinuta şi atitudinile, ordinea şi curăţenia“ ceea ce la prima vedere ar putea contraria, dacă n-am înţelege că în general „filosofia“ acestor discipline de studiu este una care are mereu în vedere folosul practic al cunoştinţelor acumulate, asumarea lor de către elev. Chiar faptul că la o anume vârstă şcolară elevul este atenţionat asupra a ceea ce generic se cheamă „viciile şi combaterea lor“ nu face altceva decât să întărească viziunea de ansamblu asupra unei educaţii cu vocaţie cetăţenească. Altfel spus, cunoştinţele dobândite în şcoala obligatorie, nu au, în primul rând, o finalitate în sine, academică, ci una care ţine de formarea „sănătoasă“ a personalităţii copilului/preadolescentului.
Ce s-ar mai putea spune în plus?! Dincolo de faptul că unele conţinuturi vizează o anume perioadă istorică, şi ne pot apărea ca desuete, există în aceste programe o „actualitate“ impresionantă. Şi mai există o capacitate de a esenţializa nevoile umane şi de a proiecta imaginea unei fiinţe responsabile, informate, cum ne place nouă să spunem astăzi, a unei fiinţe în spatele căreia se intrezăreşte nu tehnicizarea didactică de azi, excesivă pe alocuri, ci conturul unei viziuni remarcabile despre individ, lume, societate.
Trecând, în deceniile din urmă, prin nenumărate falii, generate de lovituri de stat, de  revoluţii mai mult sau mai puţin autentice, dar mai ales fiind supusă unor manipulări fără precedent, societatea românească pare a-şi fi pierdut memoria colectivă şi, implicit,  exerciţiul atât de necesar al asumării trecutului, fără de care, se ştie, viitorul nu poate fi decât aproximativ. Şi atunci să nu ne mai mirăm prea mult când constatăm că azi noi nu mai suntem în stare să creăm asemenea „programe educative“ şi ne pierdem, ne „rătăcim“ în încercarea de surprinde noul, moda chiar, prin aglomerare mai ales, făcând o muncă de Sisif şi încercând zadarnic să cuprindem… necuprinsul  cunoaşterii, în locul esenţei cunoaşterii.
Dar chiar suntem noi, generaţiile de azi, inferioare celor care au creat asemenea viziuni despre şcoală? Sau suntem doar superficiali şi marcaţi de indiferenţă, ceea ce ne face, mai mult sau mai puţin,  iresponsabili uneori?
Adrian COSTACHE