Unde-i lege, nu-i tocmeală

7

10-2Pot înțelege – dacă mă apuc s-o citesc din scoarță-n scoarță – legea – dacă nu am făcut-o deja –, însă amendamente i-aș putea aduce. Care lege? Cea care nu găsește soluția ca în învățământul de masă românesc să poată fi integrați și elevii cu deficiențe de învățare.
Nu cred că de-a lungul a mai mult de un deceniu la catedră mi-a explicat concret cineva, vreun specialist, vreun formator, vreun metodist cum să parcurg o programă de gimnaziu (cred că aici nu mai contează obiectul) cu unul dintre copiii ajunși mult peste vârsta alfabetizării care nu reușesc nici numele să și-l scrie.
Dacă „Educarea minții fără cea a inimii nu este educație deloc” (Aristotel), mă întreb cum se numește educația care îi chinuie pe sărmanii copii care, trecuți clasa – motive sunt mai multe: pentru că în clasa I nu se pot lăsa repetenți, pentru că un copil în minus poate însemna desființarea unui post etc. –, ajung în primele zile de gimnaziu mai rău ca în clasa I, căci mai poartă și corvoada privirilor răutăcioase ale colegilor de clasă care nu pricep – nici ei nu au nicio vină că nu înțeleg analfabetismul celor care nu reușesc să treacă de „a mic de tipar, A mare de tipar” – de ce profesorul trebuie să piardă din și așa puținul timp alocat programelor stufoase cu minute bune alocate și elevilor care oricum nu fac față cerințelor școlare. Și timp trebuie să li se acorde și lor, căci, fiind ignorați, ar trece la pozne, ar fi sancționați pentru devieri de comportament, deși nu ar fi tocmai o culpă de damnat. Sunt veșnicii prezenți, dar atât de absenți prin neputința lor de a fi la fel ca restul colegilor.
Victime sunt toți: și elevii care ar trebui să parcurgă conținuturile după planificări personalizate, care să le respecte particularitățile individuale, care să le respecte aptitudinile – căci, e drept, fiecare individ e capabil de ceva, dar e trist că nu e descoperit acel ceva în fiecare dintre micuți; și elevii care au capacitatea de a parcurge cerințele școlare specifice nivelului de școlarizare dintr-o anumită etapă școlarității; și cadrele didactice care nu au pârghiile necesare nici măcar pentru a cere ajutorul specialiștilor (psihologi, logopezi, profesori de sprijin etc.) fără a avea acordul părinților.
E inuman să fie supus un copil desprinderii din sânul familiei. A merge la o școală specială, unde din start copilul poartă stigmatul excluderii din rândul celor cu care a copilărit, e ca și cum ar fi dat la o parte de societate sau e șansa lui de a fi pus în valoare de către specialiștii care ar putea să-l facă să se bucure de descoperirea aptitudinilor sale, să se bucure de câte un mic progres, în ritmul propriu, și de învățarea scris-cititului care ușor, ușor să-l poarte spre finalizarea cursurilor unei școli care să îl ajute să se integreze în câmpul muncii, fiecare după puterea lui. Bucuria părinților de a-și revedea copilul în vacanțe – copil care ar reuși să le citească din carnetul lui de note – ar fi și ea fără margini, spre deosebire de chinul neputinței de a-și ajuta copilul între 11-14 ani rămas analfabet și care va fi o povară atât pentru părinți, cât vor mai fi apți de a-l întreține, cât și pentru societate.
Nu e însă mai inuman ca acești copii, care nu reușesc fără sprijin specializat, să treacă prin școală ca și cum nu ar fi trecut? Mai grav e că nici mintea nu-i luminată și nici inima senină. Frustrările adunate în timp îi înrăiesc, îi izolează și devin de cele mai multe ori și violenți, de cele mai multe ori ca o reacție involuntară de autoapărare.
Unde-i lege nu-i tocmeală… Școala nu poate chema specialiștii fără acordul părinților, părinții nu acceptă ideea că al lor copil are nevoi speciale – și nu pentru că ar avea vreun handicap – și cer cu disperare ca al lor copil să fie integrat în școlile de masă, neconștientizând că, din păcate, printre numărul exagerat de mare de elevi într-o clasă, el, copilul, e prima victimă. Cadrul didactic se confruntă cu neputința de a gestiona situația din cauza multor factori: număr prea mare de elevi, număr redus de ore alocate unor anumite conținuturi, programe școlare supraîncărcate, programe de examene naționale stufoase, programe pentru olimpiade și concursuri școlare care nu mai respectă de multă vreme particularitățile de vârstă ale elevilor, nemaiacordându-se importanță faptului că acest gen de examinare ar trebui să descopere aptitudini, să promoveze competitivitatea, și nu identificarea de genii, dar și cu afrontul numeroșilor părinți care nu acceptă ca din timpul copiilor dumnealor să le fie „furat”, în timp ce cadrul didactic face alfabetizare când, de fapt, ar trebui să predea moduri ale verbului sau teorema lui Pitagora etc., în funcție de disciplină.
În concluzie, ar trebui ori schimbat sistemul de notare: absolvent să fie și cel cu 1, și cel cu 10, dar cel care nu e capabil la finele clasei I să citească și să transcrie din Abecedar să fie supus unei evaluări și specialiștii să decidă dacă poate rămâne în învățământul de masă sau nu, ori să acceptăm ideea că ajung analfabeți în clasele liceale fără a mai condamna cadrele didactice, și asta pentru că legea nu oferă pârghiile necesare rezolvării analfabetismului din școlile de masă sufocate de numărul mult prea mare de elevi pe clasă.
Prof. Ana Maria GAVRIL,
Școala Gimnazială Mareșal C. Prezan, Dumești jud. Vaslui