Aflăm consternați că România se situează pe locul I în Europa la abandonul școlar, un nefast loc de frunte, ceea ce echivalează cu un usturător eșec politico-social și educațional. Acest clasament al negativului înseamnă deriva a mii, zeci de mii de elevi care părăsesc școala din varii motive, cel mai puternic fiind acela al sărăciei familiilor lor. În acolada de cauzalități se mai înscriu destrămarea familială, lipsa unuia sau ambilor părinți, anturajul păgubos, provocările perfide ale vârstei.
România anului 2013, membră UE și partener NATO, un partener creditabil în politica europeană, se prezintă în fața lumii civilizate cu această pată neagră pe un „CV” de țară și așa controversat și contradictoriu. Cifrele oficiale din zona abandonului școlar sunt uriașe și descurajante și este greu să admitem – ca justificare – că o conspirație ocultă le-ar fi umflat tendențios. Dacă privim cu atenție realitatea școlară din jurul nostru și extrapolăm fenomenele negative la proporțiile țării, înțelegem repede că răul este plauzibil și aproape palpabil. În comunitățile care dețin cifre semnificative cu elevi de etnie rromă se încearcă sofistic justificarea absenteismului și a abandonului masiv, scăpându-se din vedere un adevăr simplu: și rromii sunt cetățeni români cu drepturi și îndatoriri constituționale și, ca atare, locul elevilor acestei etnii este în școală, și nu la cerșit, aici ori în punctele mănoase ale orașelor Europei. Rromii adulți, conduși de împărați și regi într-o republică democratică, unii chiar plătitori de taxe și impozite, au datoria elementară de a înțelege care este binele pentru copiii lor, acum și în viitor, și de a-i orienta ferm către școală. Altminteri, vor clama în pustiu că sunt discriminați și că nu se bucură de toate înlesnirile populației majoritare. Aceasta din urmă furnizează, din păcate, cea mai mare parte a școlarilor care poartă stigmatul-bumerang „abandon școlar”.
În toamna acestui an, domnul ministru Remus Pricopie a recomandat inspectoratelor școlare județene și directorilor de unități să recurgă la o soluție îndelung exersată în tradiția noastră istorică (odinioară cu alte ținte prioritare): mersul din casă în casă, mai exact din familie în familie, pentru a-i convinge pe părinți să-și trimită copiii la școală/liceu. Misiunea este delicată și extrem de anevoioasă întrucât sărăcia unor părinți anihilează din start și cele mai bune intenții. Oricât de ambițios ar fi acest program național și oricât de persuasive ar fi pledoariile directorilor în favoarea școlii, nu se pot obține rezultate notabile cu doar 2,37% din PIB, buget alocat învățământului în 2013. Restanțele în decontarea navetei cadrelor didactice și a elevilor au atins cifre impresionante; nevoia de microbuze școlare este în multe locuri imperioasă; investițiile școlare stagnează; unele construcții au fost stopate de situații litigioase și de procese pe rol, cu termene nedefinite de soluționare; salariile cadrelor didactice au încremenit la nivelul precarității, adică al supraviețuirii îndoielnice, de unde și interesul scăzut pentru meseria de dascăl. Numeroase cadre didactice au ajuns în învățământ prin fatalitatea hazardului, împinse de inerții universitare și de opțiuni aproximative. Mulți dintre colegii noștri de la catedră stau pe loc din lipsă de variante optime, apreciind deocamdată locul călduț și existența oarecum tihnită, fără mari seisme vitale.
Mișcarea anuală a cadrelor didactice (pretransfer, transfer, titularizare, căsătorie, plecarea peste hotare etc.) este din ce în ce mai accentuată și contrazice flagrant ideea de stabilitate și echilibru. Un singur exemplu, la nivelul unui județ, este edificator: la 10 septembrie a.c., așadar mai puțin de o săptămână până la începerea anului școlar, în județul Vaslui erau vacante 800 de catedre (întregi sau fracționate), iar la 13 septembrie erau disponibile 497 de catedre (200 complete și 297 incomplete). Cunoscătorii relativizanți vor spune că este firesc să fie așa în lumea atât de dinamică în care trăim, dar dacă vom cugeta puțin, vom înțelege repede că una este mișcarea inevitabilă și necesară a personalului didactic și alta neorânduiala entropică născătoare de mari probleme în privința calității actului educațional. Stagiul meteoric al cadrelor didactice în școlile rurale nu este deloc benefic pentru elevi, bulversați de perindare, buimăciți de diversitatea de stiluri și exigențe ori non-exigențe, crescuți treptat în spiritul improvizației și provizoratului.
Pe acest fond problematic, abandonul școlar accentuează criza sistemului de educație și cronicizează contradicțiile acumulate în timp: între sat și oraș, între săraci și bogați, între descurcăreți și oameni onești, între legalitate și ilegalitate.
Abandonul școlar înseamnă pierderi incalculabile pentru România, cu efecte adânci în fibra națională, în dezvoltarea pe termen lung a generațiilor tinere. Viitorul este sumbru pentru adolescenții fără școală, subsumabili categoriei nefaste a analfabetismului funcțional. Nimic nu se compară cu știința de carte și nimic nu este mai dăunător și mai periculos decât neștiința. Somnul rațiunii naște monștri! spunea Goya. Un elev fără școală este iremediabil condamnat la biologicul primar, la starea larvară, la non-existență.
Teodor Pracsiu