Mai sunt doi ani şi jumătate şi ajungem în 2020. Truism la care reacţia firească este „Ei, şi…?“ Ca profesor însă, privesc cu îngrijorare spre acest an deoarece este termenul‑limită pentru Programul European „Education and Training“, prescurtat „ET‑2020“, program la care s‑a angajat şi România. Am mai scris despre acest program în paginile Tribunei învăţământului, dar ţin să vă reamintesc două obiective importante: reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a şcolii şi creşterea la peste 40% a ponderii absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30–34 de ani.
Acest program este parte integrantă a „Strategiei Europa 2020“, adoptată de Consiliul Europei în 2010, strategie care trebuie să asigure o creştere economică inteligentă, bazată pe investiţii eficiente în educaţie, cercetare şi inovare, durabilă prin promovarea unei economii mai eficiente, favorabilă incluziunii prin punerea accentului pe crearea de locuri de muncă şi pe reducerea sărăciei.
După cum vedeţi, condiţia numărul unu este „investiţia eficientă în educaţie şi cercetare“. Problema noastră este cum definim eficienţa. Prin număr sau prin calitate? Avem peste o sută de universităţi şi câteva zeci de institute de cercetare. Evident, nu cred că numărul acestora asigură eficienţa. Mă voi rezuma în continuare doar la sistemul de învăţământ superior, lăsând cercetarea pentru altă intervenţie.
Anul trecut, Curtea de Conturi a făcut un ra­port al performanţei universităţilor noastre, raport care, în opinia mea, a tras un semnal de alarmă. Citez: „Deşi în România există 103 instituţii de învăţământ superior, numai 5–6 au o oarecare vizibilitate în topurile care ierarhizează un număr mai mare de universităţi (1000)“. Afirmaţia este dură, nu întru totul adevărată, deoarece clasa­mentul universităţilor depinde de criteriile luate în considerare.
Afirmaţia de mai înainte se referă la aşa‑numitul Top Shanghai, ale cărui criterii sunt draconice. Dau un singur exemplu: „Câţi profesori care predau în universitatea respectivă au luat Nobelul/Medalia Fields“. În clasamente mai lumeşti, cum este URAP (University Ranking by Academic Performance), avem optsprezece universităţi, poziţionate între 594 (Politehnica din Bucureşti) şi 1966 (Universitatea Ovidius din Constanţa). E drept însă că din acest clasament sunt excluse artele şi ştiinţele umaniste. Sigur, performanţa academică este importantă (număr de articole publicate în reviste cotate ISI, număr de citări, colaborarea internaţională etc.), dar şi calitatea absolvenţilor noştri este la fel de importantă. Or, aceasta se măsoară doar prin absorbţia acestora pe piaţa muncii. Aici avem o problemă!
Acelaşi raport afirmă: „Transformarea învăţământului superior din România într‑un învăţământ de masă a provocat şi menţinut o scădere pronunţată a calităţii şi performanţelor acestuia“. Sunt de acord cu această afirmaţie cu condiţia să adăugăm la ea şi modul de finanţare. În plus, trebuie să o coroborăm cu afirmaţia „Un învăţământ superior performant nu se poate clădi decât pe un învăţământ preuniversitar performant“.
Învăţământul superior de masă a deschis porţile univer­sităţilor unor absolvenţi de liceu care, în condiţiile unui examen de admitere, n‑ar fi ajuns studenţi niciodată. Finanţarea de bază per capita nu ne‑a permis să lăsăm repetenţi, pentru că finanţarea facultăţii depindea de numărul celor care treceau în anul următor. Totodată, acest tip de finanţare s‑a transformat într‑o preocupare de a atrage cât mai mulţi studenţi, indiferent de nivelul lor de pregătire, ceea ce a condus şi la scăderea interesului acestora de a învăţa în timpul şcolii. Astfel se închide cercul. Elevi care nu s‑au omorât cu învăţătura intră la facultate, iar noi trecem în anul următor studenţi care n‑ar trebui să treacă. Iar, ce este mai grav, unii dintre aceştia ajung suplinitori în învăţământul preuniversitar. Sigur, există şi excepţii, dar multe dintre acestea pleacă să studieze în alte ţări sau, în orice caz, nu‑şi aleg ca profesie învăţământul.
Pentru că am deschis discuţia despre finanţare, se pune întrebarea: „Este suficientă finanţarea învăţământului?“ Evident, nu! Fără să mă leg de vestitul 6% din PIB, pe care nu ştiu când îl vom obţine, chiar cu creşterile salariale anunţate, mă voi referi la altă măsură, PIB‑ul per capita. Acesta este folosit în rapoartele OECD (România nu este încă membră). Pentru comparaţie, voi lua anul de referinţă 2013, raportările făcându‑se cu o întârziere de trei ani. Conform Raportului CNFIS din 2014, în 2013 finanţarea medie pe student (s‑au luat în considerare toate ciclurile de învăţământ superior) a fost de 5.399 de lei. La cursul mediu al dolarului din acel an a însemnat 1.622 USD. Având în vedere că România nu se poate compara, ca putere economică, cu ţări care investesc pe cap de student peste 16.000 USD, voi folosi altă măsură, respectiv PIB‑ul pe cap de locuitor la puterea de cumpărare a dolarului din ţara respectivă (PPP). Aşa mi se pare corect. În România, acest PIB/capita (PPP) a fost de 14.400 USD în 2013 (sursa: CIA World Factbook/2015). Rezultă, făcând o simplă împărţire, că România a alocat pe cap de student 11,26% din PIB/capita (PPP). Media pe ţările UE (membre OECD) este de 40% (sursa: raportul OECD „Education at a Glance/2016“). Deci de 3,5 ori mai mult! Q.E.D.
Dar este creşterea finanţării singura soluţie? Nu cred. Reformarea sistemului de învăţământ superior prin orientarea acestuia în creşterea standardelor de calitate şi a performanţelor academice trebuie să însoţească creşterea finanţării acestuia. Cu riscul de a‑i supăra pe unii colegi, trebuie să spun că finanţarea pe criterii de calitate şi performanţă va conduce la dispariţia unor universităţi. Scăderea curbei demografice va accentua acest fenomen, afectând în primul rând universităţile private, dar nu sunt ferite nici cele publice, în ciuda păstrării numărului de locuri bugetate din ultimii ani.
O altă schimbare ce se impune pentru creşterea calităţii absolvenţilor noştri este renunţarea la finanţarea per capita anuală. Trebuie trecut la finanţarea pe cicluri de studii, măsură prevăzută în Legea Educaţiei, dar neaplicată încă.
À bon entendeur, salut!
R.C. Bobulescu,
preşedintele de onoare al FNS Alma Mater