Un profesor de română din Bucureşti îmi trimite prin e-mail un „proiect” dedicat predării şi înţelegerii poeziei. Este, de fapt, un fel de „programă” pentru un opţional. Colegul nostru mărturiseşte că s-a gândit mult la el, a căutat chiar să-l pună în practică, dar că n-a reuşit. Şi că în momentul de faţă nu mai este interesat de el. La un liceu particular, precizează el, am reuşit la un moment dat să adun un număr de elevi, dar când a fost vorba de plată, suma era modică, iar apoi şi interesul a dispărut destul de repede, după două întâlniri.
Pe de altă parte, directorul şcolii la care el este profesor l-a felicitat şi i-a spus că i se pare un proiect interesant, dar că nici el nu poate face mai mult decât atât, opţional nu poate deveni, fiindcă, e limpede, se preferă opţionalele de aprofundare, iar dacă totuşi l-ar înscrie în lista opţionalelor, e aproape sigur că n-ar avea numărul de elevi necesar… Dacă vrea să realizeze o activitate extraşcolară sub semnul acelor idei, e foarte bine.
Nu-mi dau seama dacă proiectul este realmente valoros. De altfel, opinia mea n-ar avea mare valoarea practică în acest context atâta vreme cât, chiar dacă s-ar dovedi interesant, proiectul colegului nostru nu are căutare… Ne aflăm undeva într-o zonă critică în care a ajuns şcoala de ceva vreme. De fapt, ne confruntăm cu o nouă şi greu de controlat realitate. Tot ce este facil, superficial sau are o oarecare legătură cu succesul şcolar imediat este mai repede îmbrăţişat decât ceea ce presupune rigoare, disciplină intelectuală, aprofundare, ţinte depărtate, autoformare etc. Este inutil să căutăm vinovaţii unei asemenea stări de fapt atâta vreme cât „nu convenim” că nu toate schimbările din jurul nostru trebuie înghiţite pe nerăsuflate şi că nu dorim toţi să devenim nişte „oameni recenţi”. Adică, citând: „Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. (…) De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii (…) s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor.
Aşadar, lumea s-a schimbat enorm, iar posibilitatea acesteia sau a „părţii responsabile” de a conveni asupra unor strategii comune e mai mult decât iluzorie. Am mai spus-o: asistăm de la an la an la accentuarea unei diversităţi a viziunilor despre literatură şi cultură. Relativizăm totul!… Aud voci care aplaudă acest lucru, orice „încorsetare” fiind resimţită ca fiind un „atentat” la libertatea insului, Nici măcar „ierarhizarea”, ideea de „prioritate” nu mai pare a avea vreun ecou. (Recent, de altfel, am asistat la o dezbatere în care la un moment dat drepturile homosexualilor era puse pe acelaşi plan cu nevoia de a se crea locuri de muncă. Într-o societate în care anumite drepturi sunt încălcate, îşi dezvolta retorica un deputat cu oarecare notorietate, nu există nici prosperitate economică. Adică, am înţeles eu spăşit, de aceea nu sunt locuri de muncă pentru că anumite drepturi ale homosexualilor sunt încălcate.)
E aproape sigur că idei ale acestui proiect apar şi în programele de limba şi literatura română, dar nu aşa structurate. Titlul acestui „Curs-proiect”, opţional desigur, ar fi, ne spune colegul nostru: Poezia – limbajul pierdut al omenirii. Titlul sună provocator, cel puţin pentru mine, dar nu ştiu dacă şi pentru elevi. Sau câţi elevi ar fi interesaţi de aşa ceva. Mergând mai departe pe firul textului trimis, am descoperit şi obiectivele cursului, care sunt: apropierea elevilor de diferite vârste de domeniul/limbajul poeziei; afirmarea ideii că poezia este totuşi o formă de text inteligibilă; particularităţi privind sintaxa poeziei; înţelegerea poeziei ca muzică; înţelegerea poeziei ca imagine; înţelegerea poeziei ca idee poetică; înţelegerea poeziei ca posibilitate de creaţie personală.
„Cursul” ca atare conţine şi activităţi concrete, ca şi trimiteri la anumiţi autori. Iată însă cum arată în detaliu aceste „activităţi”: Secţiunea 1: (Motto: Întâi citesc poezia şi ascult muzica ei – după P. Valery); 1. Lectura poeziei: lectura neutră şi lectura expresivă – 2 ore; 2. Variante ale lecturii expresive; citirea şi rostirea textului poetic – recitarea – 4 ore; 3. Poezia şi muzica; interferenţe. Propuneri de analogii texte-muzică – 4 ore; 4. Texte poetice consacrate şi muzica lor. Secţiunea II: (Motto: Apoi citesc încă o dată poezia şi caut să reţin imagini tot după P.V.); 1. Poezie şi imagine – tipuri de imagini (lecturi şi discuţii pe baza unor texte variate, autori canonici şi nu numai) – 6 ore; 2. Metafora, metafora-simbol – „inima” poeziei – Lucian Blaga şi Nichita Stănescu – 2 ore; 3. Poezia albă – poezia realului – M. Sorescu – 2 ore; 4. Sintaxa poeziei – valori expresive: inversiunea, enumeraţia, topica afectivă etc. – 2 ore – texte din T. Arghezi şi I. Barbu; 5. Spre o definiţie a poeziei: „Poezia modernă spune ce spune, dar mai ales spune ceea ce nu spune!” – 2 ore; 6. Să construim imagini! – 2 ore. Secţiunea III (Motto: Citesc a treia oară textul şi reţin idei poetice). Ideea poetică – o definiţie – 2 ore; Titu Maiorescu şi estetica poeziei: O cercetare critică… (fragmente) – 3 ore; G. Călinescu: Universul poeziei (fragmente) – 4 ore; Citesc poezia şi încerc să creez poezie (citire din încercări proprii; opinii) – 6 ore.
Profesorul de română, care din motive pe care nu le înţeleg a insistat să nu-i dau nici numele şi nici şcoala, mai face următoarele precizări: „Numărul de ore este estimativ. Este inutil de afirmat faptul că, dincolo de structura teoretică a unor asemenea activităţi, ele au un grad înalt de nonformalitate şi se vor adapta cerinţelor participanţilor. La sfârşit, cursul ar putea să arate cu totul altfel decât intenţia originară. Durata unei întâlniri, „lecţii”, este de 1,15 – 1,30 ore.
N-aş vrea să fac prea multe comentarii. Ceea ce ni se propune este o schemă destul de sintetică a unui opţional, o „programă” a acestuia. Nu ştiu în ce măsură mai există azi elevi interesaţi de poezie şi nici cât de adecvate sunt aceste activităţi la o anumită vârstă a acestora. Teoretic, ne spune domnul profesor, un asemenea curs s-ar adresa elevilor interesaţi începând cu clasa a VIII-a şi terminând cu clasa a XI-a. E o idee care, cel puţin la prima vedere, mi se pare uşor riscantă (nu doar în sensul realizării practice – probleme cu orarul –, ci şi în privinţa modului în care elevi de vârste diferite ar putea să se reunească sub un asemenea generic: „Limbajul, pierdut al umani­tăţii”. În rest, îndeplinesc dorinţa domnului profesor şi fac public „proiectul dumnealui”, în speranţa că vom auzi mai des… de bine şi mai puţin des despre „oamenii recenţi”…
Adrian COSTACHE