Foto: dreamstime

În ziua de 13 iulie a acestui an, Ministerul Educației a lansat spre consultare publică două proiecte fundamentale pentru domeniul său specific de activitate: educația, în sensul cel mai generic al acestui termen, acoperind și chiar depășind semnificația celuilalt termen, curent utilizat și intrat, de peste două secole, atât la noi, cât și în întreaga lume, în conștiința publică modernă, respectiv acela de învățământ. O nouă legislație specifică domeniului era evident necesară. Pasul înainte – urmat, desigur, de nenumărați alții – s-a făcut, astfel, cu un asumat simț al răspunderii echipei ministeriale actuale. Această primă constatare, una de principiu și fundamentală, este însoțită, însă, de raportarea la extrem de numeroasele detalii, la care orice proiect de lege (sau un set de proiecte, cum este aici cazul) este obligatoriu să ajungă și în care este inevitabil și binevenit să ajungă, identificând cele mai fine, dar importante, funcțional, mecanisme. În această privință, pașii proiectului constatăm că nu mai duc, neapărat, înainte. Rândurile de mai jos își propun să ofere cititorului, într-o manieră sistematică, pe cât posibil succintă, un ansamblu de constatări și observații aplicate pe textul unuia dintre cele două proiecte, păstrând ordinea oferită de text. Să vedem împreună care au fost pașii înainte, față de legislația anterioară. Să vedem care sunt, din păcate, pașii înapoi, la care, în urma dezbaterii publice declanșate, este necesar să renunțăm în spirit constructiv.

Preambul

De ce era necesară o nouă legislație în domeniul învățământului? Să ne reamintim.

Acum unsprezece ani și jumătate, mai exact în ianuarie 2011, Legea Educației Naționale (LEN) trecea de votul Parlamentului României printr-o nedorită și nefericită asumare tacită. Practic, la începutul lunii și al anului, proiectul de atunci al celei care avea să devină Legea Națională în domeniul educației, nemaiavând loc un vot propriu-zis, așa cum se stabilise, conform procedurilor parlamentare curente (întrucât ședința se suspendase, din cauza unui regretabil eveniment survenit pe neașteptate în chiar ziua votului, înainte de declanșarea acestuia), a fost adoptat în mod tacit de întregul Parlament și a devenit, astfel, Lege, promulgată și publicată ulterior în Monitorul Oficial. De atunci și până astăzi, s-au adus acelei LEN (1/2011) atâtea amendamente (respectiv, modificări, prin adăugiri, eliminări, completări, re­­formulări) – adoptate oficial, la propunerile succesive ale Parlamentului Româ­niei, prin decizii guvernamentale (hotărâri de guvern) –, încât textul legii a ajuns aproape de nerecunoscut față de forma inițială și, mai cu seamă, față de conținutul și semnificațiile prevederilor legale. Mutatis mutandis, un fel de drapel românesc ciuruit de gloanțele și șrapnelele inamice, dar înfipt pe cea mai înaltă redută de la Plevna.

Nu doar trecerea timpului impunea, însă, o nouă și substanțială reconcepere a legii în domeniul educației. Realitatea în acest domeniu, de la cea preșcolară până la cea universitară, precum și realitatea însăși a unei noi societăți românești, reconfigurate după un alt deceniu (2011-2021) petrecut de țara noastră în interiorul uniunii statale europene, o cereau în mod imperativ. Nu era și nu este vorba de o prefacere, nici de o recuperare a vechii Legi în și prin alta nouă, nici, cu atât mai puțin, de o recondiționare, reparatorie, a ei. Era și este nevoie, pur și simplu, de o nouă Lege.

Ce ne oferă Proiectul de față?

Propunerile care vor apărea în cadrul dialogului social instituit în acest scop (ad hoc) de Proiect urmează să fie transmise instituției emitente pe o adresă de e-mail (consultare.legieducatie@edu.gov.ro), în intervalul 13 iulie-24 august a.c. Consultarea publică, ne permitem să observăm, nu a fost aleasă cu chibzuință, dată fiind tocmai perioada în cauză, cu atenția publică îndreptată spre alte preocupări și interese decât cele dedicate învățământului și reflecției pe marginea unui proiect legislativ. Este, totuși, atât pentru bene­ficiarii direcți (elevi, studenți, profesori, mediul socio-economic etc.), cât și pentru întreaga societate românească (oricum, bulversată și traversată de mari cri­ze și probleme de existență cotidiană) perioada „marilor“ vacanțe, cum sună formularea în limbile internaționale (în franceză, de pildă: les grandes va­­cances…): este mult mai puțin perioada marilor re­­flecții. Pe urmă – și nu în ultimul rând –, școala noastră (aidoma celei universale) tocmai acum nu funcționează stricto sensu, acum, când i se cere părerea.

În sfârșit, în încheierea preambulului nostru, o scurtă observație. Dacă, în rândurile precedente, am vorbit de un proiect legislativ (așadar, la singular), am făcut-o spre a simplifica, terminologic, obiectul general de referință. Dacă, în schimb, intrăm în detaliile acestui obiect, vom observa din capul locului că, de fapt, nu avem de a face cu un singur obiect, ci cu două, pentru că fiecare dintre cele două faze sau etape ale învățământului propriu-zis, cea preuniversitară (grosso modo) și cea universitară, be­neficiază de câte un proiect de lege. Se vorbește, prin urmare, nu de o singură (viitoare) Lege a Educației (ca până acum), ci de două, în funcție de cele două mari spații în care se exercită actul educațional-didactic. Două legi ale educației, în locul uneia singure. Dublul, în locul unicului. Avantajul unui singur corp al Legii îmi pare a fi anulat de o analiză, superioară în complexitate, din unghi de vedere juridic, a celor două realități educațional-didactice, fiecare cu specificul ei legislativ. Acesta din urmă ne apare ca fiind exploatat, structural și funcțional, într-un mod mai eficient prin câte o abordare separată.

Proiectul Legii Învățământului superior. Structura

În cele ce urmează, atenția noastră se va îndrepta – din păcate, în exclusivitate – către spațiul universitar, acolo unde, în ceea ce ne privește, putem fructifica o anumită expertiză personală. Colegii noștri, specialiștii în educație, vor corela, desigur, în analizele pe care le vor efectua, pornind de la acest Proiect și de la dezbaterea ulterioară, ambele domenii, separabile – cum spunea, inimitabil, un ilustru critic și, nu întâmplător, profesor universitar inter- și postbelic, George Călinescu – doar la analiza în retortă.

Pe scurt, avem de-a face cu un text care conține, de-a lungul a 126 de pagini, „Proiectul Legii învățământului supe­rior“, urmat de alte 21 de pagini (respectiv, tot atâtea slide-uri, în format electronic) ale unei „Expuneri de motive“ și, în final, ca o sinteză binevenită, de un set de „Elemente de reformă“, prezentate în 9 pagini (slide-uri). În total, Proiectul are 156 de pagini (de fapt, 155, întrucât o pa­­gină din „Proiect“, numerotată 123, este vidă, și anume cea dinaintea „Anexei“) și înglobează 263 de articole.

Textul „Proiectului Legii învățământului superior“ este divizat în 6 titluri, numerotate cu cifre romane (I-VI).

Primele două se ocupă de partea cea mai consistentă a Proiectului, aceea care constituie obiectul său central. Pe de o parte – covârșitor cantitativ –, definiția, natura, conținutul, trăsăturile și mecanismele specifice „Învățământului superior“ (Titlul I). Această secțiune este structurată de-a lungul a nu mai puțin de 19 capitole, numerotate și ele cu cifre romane (I-XIX). Pe de altă parte, în Titlul următor, este scos în evidență conceptul – complementar și aferent învățământului superior – de „Învățare pe tot parcursul vieții“, prin intermediul așa-numitului proces de formare continuă (fr. formation continue), de-a lungul întregii vieți (engl. lifelong learning). Mult mai redus cantitativ, această secțiune secundă cuprinde doar două capitole.

În continuare, cel de-al III-lea Titlu, „Statutul personalului din învățământului superior“, cuprinde, mergând pe ur­mele Legii precedente (care, la rândul ei, încorporase o lege anterioară separată, aceea a „Statutului cadrelor didactice“, într-o unică lege), cele mai importante reglementări referitoare la resursa umană din învățământul superior: funcțiile di­dactice și ocuparea posturilor, promovarea în carieră, statele de funcții și normarea didactică, evaluarea calității activităților didactice, drepturile și obligațiile personalului didactic – recompensat, după caz, prin stimulative distincții –, în sfârșit, ca un element de noutate prin abordare separată, pensionarea cadrelor didactice universitare. Toate aceste as­pecte, citate și enumerate mai sus, constituie tot atâtea capitole separate în interiorul Titlului al III-lea. Atragem atenția asupra unei scăpări de numerotare, ultimul capitol fiind al VII-lea (și nu al VIII-lea, cum apare în Proiect).

Următoarele două Titluri, al IV-lea („Asigurarea calității în învățământul superior“) și al V-lea („Răspunderea juridică“), restrâng obiectul de acțiune al viitoarei noi Legi la două aspecte din nou specifice învățământului (dar în general, nu exclusiv celui superior): asigurarea calității educației, respectiv răspunderea juridică. De altfel, acest penultim Titlu, al V-lea, este reprezentat de un singur articol (258, p. 121), nici măcar de un capitol. Rezultă, și de aici, că utilitatea lui, prin separarea ca titlu, nu este nicidecum evidentă, cu atât mai puțin necesară.

În schimb, ultimul Titlu, al VI-lea aici, obligatoriu în orice lege, „Dispoziții tranzitorii și finale“, aduce precizările așteptate, în legătură cu punerea în aplicare a Legii, ca perspectivă temporală imediată, după intrarea în vigoare.

Proiectul se încheie cu o Anexă, care cuprinde Lista definițiilor termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul legii (pp. 124-126), în număr total de 26 de termeni și expresii – sintagme, mai curând – cu uti­lizare specifică în învățământ (din nou, în general, nu doar în cel superior): de la Autorizarea de funcționare provi­zorie până la Violența psihologică – bullying. Un minidicționar terminologic, util prin caracterul său sintetic și eminamente practic, deși, într-o anumită măsură, redundant, întrucât o serie de termeni și sintagme, cum sunt, de pildă, „autorizarea de funcționare provizorie“, „acreditarea“ sau „asigurarea calității educației“, apar explicitate sau definite chiar în și prin textul Proiectului.

Întrebări, comentarii, propuneri

Fiind cel mai bogat în conținut, primul Titlu este de așteptat să atragă, în mai mare măsură, ponderea observa­țiilor participanților la dezbatere. O vom face și noi, invitându-i pe cititori și, nu în ultimul rând, pe legiuitor să reflecteze asupra aspectelor aduse în discuție, asigurându-se, și unii, și ceilalți, de validitatea și valabilitatea proiectului supus analizei.

Începem cu o întrebare. Să fie „starea de bine“ (Art. 2, alin. 2, lit. d) o valoare pe care se „centrează“ „viziunea prezentei legi“? Oare să fie această „stare de bine“ situată la același nivel și să aibă același statut ca valorile autentice (enumerate la celelalte litere ale articolului), precum echitatea, excelența, integritatea, profesionalismul, respectul, transparența etc.?

În cadrul aceluiași capitol inițial, considerăm că ideea de a include printre „atribuțiile principale ale Ministerului Educației“ și pe aceea de a „susține realizarea de studii și cercetări în învățământul superior“ (Art. 4, alin. 3, lit. o) este vag și neclar exprimată. Căci, ne întrebăm din nou, nu ar fi fost mai util să se arate – succint, desigur – cum și prin ce mij­loace se poate realiza această susținere, asumată doar declarativ?

Inutilă, în capitolul V, apare necesitatea aprobării anuale (s.n.), „cu cel puțin 2 luni înainte de începerea anului universi­tar“, de către senatul universitar, a regulamentului privind activitatea profesională a studenților (Art. 26, alin 2): acest regulament poate fi (re)aprobat numai dacă și ori de câte ori intervin modificări ale lui, aprobate de consiliul de administrație și senat. În rest, valabilitatea regula­mentului rămâne permanent în vigoare.

Tot în capitolul V, la Art. 31, alin. 1 și 2, se impune (în cazul alineatului 2) introducerea unei prevederi referitoare la situația de excepție. Anume, aceea în care instituirea stării de urgență, de alertă sau de asediu impune eliminarea obligativității prezenței fizice a studenților și a cadrelor didactice în spațiul universitar și revenirea la activități de evaluare continuă și sumativă de tip examen desfășurate în mediu exclusiv virtual (online). Situația de excepție trebuie stipulată ca atare de Lege și la acest articol, nu numai la Art. 32, alin. 10.

Întreaga secțiune a 11-a, „Studii universitare de licență“ a aceluiași capitol (pp. 32-33) – cu precădere Articolele 53, alin. 1 și 54, alin. 1 și 2 –, introducând, față de LEN, conceptul de studii universitare de licență cu duble specializări (una urmând să fie „principală“, cealaltă „se­­cundară“), trebuie să pornească de la definirea, cu maximă precizie și exactitate, a acestui concept de „dublă specializare“ la nivelul ciclului I de studii universitare, având în vedere faptul că diferența față de celelalte programe de licență, văzute ca monospecializare, nu este dată, desigur, doar de creditarea diferită (între minimum 240 și maximum 300 de puncte-credit, în cazul dublei specializări), ci este una structurală.

În marginea Art. 73, alin. 4, din Secțiunea a 13-a, „Studii universitare de doctorat“ (pp. 36-41), sprijinindu-ne pe o tradiție deja curentă în deceniile anterioare – și pe care au păstrat-o unele universități românești până în momentul de față –, propunem reintroducerea mențiunilor formulate în limba latină, aferente și asociate primelor trei calificative acordate tezei de doctorat, în baza unei tradiții universitar-academice europene de prestigiu, de sorginte umanistă: calificativul „Excelent“, cu mențiunea Summa cum laude, „Foarte bine“, cu mențiunea Magna cum laude și „Bine“, cu mențiunea Cum laude. Nu este vorba de o dublare în latină, inutilă, a unor calificative cu sensuri foarte clare în română, ci de o ilustrare nuanțată, printr-un paralelism edificator, a calificativelor acordate în limba națională și de o explicitare universală a sensului acestor calificative, foarte utilă și necesară atunci când este vorba de o echivalare internațională a diplomei de doctor în diferite spații universitare din străinătate, limba latină fiind, și astăzi, lingua franca a mediului științific universitar-academic.

Ajungem la capitolul VIII, Secțiunea a 3-a (este vorba, aici, despre resursele umane în instituțiile de învățământ su­­perior, altele decât cele propriu-zis civile, și anume: învățământul superior militar, de informații, de ordine publică și de securitate națională), pp. 48-49. Alineatul 3 al Art. 86 (p. 49) introduce o inacceptabilă discriminare într-o chestiune foarte sensibilă la nivelul întregii societăți ro­mânești de azi. Se vorbește, în alineatul respectiv, despre recunoașterea legală a dreptului cadrelor didactice militare de a opta pentru continuarea activității didactice până la împlinirea vârstei de 70 de ani, fără ca angajatorul să poată „îngrădi sau limita acest drept“. Discriminarea constă în faptul că acest drept nu este stipulat, în proiectul actual al Legii învățământului superior, pentru niciuna dintre toate celelalte cadre didactice din în­vățământul superior, ca să nu mai amintim de celelalte categorii socio-profesionale încadrate sub denumirea, generică și plastică totodată, de „bugetari“. În opinia noastră, evidenta discriminare poate fi percepută, la nivelul de ansamblu al societății, ca un (nou) privilegiu acordat cadrelor militare, fie ele și didactice.

Un alt articol susceptibil de suplimentarea informației (111, alin. 2, p. 53), aparținând Secțiunii 1 a Capitolului XIII, nu precizează – cum ar fi de dorit, în cazul unei Legi atât de importante, concepute în mod declarat ca având la bază, între altele, principiile transparenței și al neambiguității – natura și conținutul acelei metodologii prin intermediul că­­reia sunt reglementate activitățile de evaluare externă a calității învățământului superior desfășurate pe teritoriul României – am adăuga: dar și în afara lui, în cazul extensiilor universitare aflate în străinătate – de către agențiile din țară sau străinătate, înregistrate în EQUAR. Precizarea se impune cu atât mai mult cu cât, în aceeași secțiune, se menționează și alte tipuri de metodologii (a se vedea, spre exemplu, Art. 114, lit. b și c). Aceeași lipsă de precizie se poate constata și în capitolul imediat următor, XIV, unde, la Art. 117, alin. 3, se utilizează conceptul și termenul de „mobilitate definitivă“ (p. 57), în evidentă opoziție semantică în raport cu cea „temporară“, despre care, însă, nu se menționează nimic în Proiect. În treacăt fie spus, însăși denumirea Titlului se impune a fi modificată („Promovarea instituției de învățământ superior centrate pe student“): nu se promovează instituția, ci „învățământul supe­rior centrat pe student“.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33