Un Proiect (nu) prea îndepărtat

Un Proiect (nu) prea îndepărtat

Noul an ne-a adus speranța că se va termina, cât mai curând, cu pandemia, care a transformat lumea într-un vast câmp de război. Un război cu un inamic nevăzut, venit peste omenire din cine știe ce coclauri ale infernului, un teren presărat cu suferințe și milioane de victime. Speranța a sosit odată cu cele două vaccinuri care au mobilizat inteligența umanității în confruntarea pe viață și pe moarte cu molima. Dar anul nu demult început ne-a adus nu numai speranță, ci și noi tulpini ale virusului, și adânci suspiciuni privitoare la vaccin, la natura, efectele și riscurile lui, unele plecând din lumea medicală, altele, din lumea largă a celor hăituiți de frică ori a distribuitorilor de fake-news. Pe lângă trendul anti-vaccinist, radical și hiper-vocal, s-a conturat și un curent contra vaccinului anti-­Covid-19. Mediul public este populat astăzi de o diversitate de tipuri și atitudini: conformiști, negaționiști, conspiraționiști, anarhiști și instigatori, vaxeri și antivaxeri. Din tot haosul pandemic și psihologic, rămân însă o certitudine – pandemia – și o speranță – vaccinul/vaccinurile care, deocamdată, pe lângă mă­surile de siguranță, sunt singura armă în teribila luptă pentru supraviețuire.

Profund afectată de criza care paralizează o lume întreagă, educația românească se confruntă în continuare cu problemele pandemiei și cu hibele mai vechi lăsate moștenire de fiecare ministru. „Urmașilor mei Văcărești / las vouă moștenire…“, parcă răsună pe lungile culoare ale bătrânei Case a Școalelor… Noul început, de an și de mandat ministerial, a adus și pe teritoriul educației, brăzdat de urmele atâtor încercări și ­eșecuri, și pe cel al societății noi speranțe că școala își va regăsi normalitatea, că elevii și profesorii se vor întoarce în clase și totul va decurge ca înainte, ba poate chiar (de ce nu?) mai bine sau mult mai bine decât înainte. Speranțele tuturor că vor scăpa teferi de urgie, că educația va primi un buget mai mare – nici gând de fantasmagoricul 6% din lege, etern miraj al deșertului politic, în care nu mai crede nimeni, dar măcar ceva în plus, după buget, vrerea și viziunea politicienilor „din capul trebii“ –, speranțele profesorilor că guvernanții se vor ține de cuvânt și le vor mări salariile, ale părinților că educația va urca mai multe trepte pe scara calității, că elevii vor primi de la școală ceea ce așteaptă cu toții, adică educație adevărată, substanțială, așa cum se în­­tâmplă prin alte sisteme ori chiar prin unele școli de pe la noi. Proiecții frumoase, dar întemeiate nu pe cutare evoluții din spațiul politichiei autohtone, ci pe semnele ambigue din zodia inepuizabilă a speranței.

Până la împlinirea lor, educația are de înfruntat dificultăți și provocări cum nu se poate mai concrete. Pe primul loc se află desfășurarea online a procesului de învățământ, cu neajunsurile și frustrările ei, de care lumea educației abia așteaptă să se despartă, cel puțin în această formă extremă. Cu privire la viitorul imediat al școlii, s-au lansat mai multe ipoteze, ex­­primate în culori – verde, galben și roșu –, nu că realitatea ar fi multicolor de exuberantă (ea fiind mai degrabă alb-negru cu multe nuanțe de gri), ci pentru pragmatismul comunicării. Se remarcă, în acest cadru de culori și presupuneri, trepidația sufletească, ardoarea și nerăbdarea care însoțesc ideea întoarcerii copiilor în școli. Argumentele sunt indiscutabile: educația online, deseori un simulacru, nu se compară cu educația tradițională; în cazul copiilor din zonele năpăstuite (nu de­mult, peste un sfert de milion), lipsiți de tehnologie, nu se poate vorbi de online, și nici de educație, cea din urmă fiind, cel mult, suplinită de mijloacele rudimentare ale poștei pedestre, din poartă-n poartă; copiii au nevoie de profesorii lor, de expuneri limpezi, de îndrumări personalizate, de explicații și discuții; mai au nevoie, și câtă nevoie, mai ales după crunta experiență a izolării și autizării, de socializare, de colegi, de prieteni, de joacă și jocuri, de țipete de bucurie pe holuri și în curtea școlii… De toate acestea este nevoie, dar și de luciditatea și responsabilitatea diriguitorilor, care nu trebuie să adoarmă în nicio circumstanță și sub presiunea niciunei conjuncturi psihologice ori politice. Nici rațiunile emoționale, nici politicianist-populiste nu trebuie să încline balanța spre vreo inițiativă necugetată, pentru că pericolele n-au trecut încă. Pandemia nu se dă înfrântă cu una-cu două și atacă prin noi tulpini, se spune – și o spun specialiștii, nu impostorii mediatici –, mai periculoase decât primele. În același timp, procesul vaccinării merge cu viteza melcului, iar veștile privitoare la eficiența vaccinului nu sunt strălucite… Mai trebuie luată în calcul și lipsa de entuziasm a profesorilor în fața vacinării, nu din anti-vaxism, ci din teamă…

Ar mai fi o speranță la orizontul școlii în acest timp al unui nou început și, sperăm, al renașterii educației din cenușa pandemiei. Poate cea mai importantă ca miză și anvergură. Este speranța că educația își va găsi, în sfârșit, un sens bine definit al evoluției, pe baza unei viziuni și a unui proiect, care de atâta vreme îi lipsesc. O lipsă care a antrenat și absența inițiativelor și a măsurilor de perspectivă, a determinat stagnarea învățământului nostru și starea de lâncezire într-un cadru sublim – dorința generică de a moderniza educația –, dar inconsistent. O astfel de viziune și o direcție nouă – desprinse de evoluțiile incoerente determinate de discontinuitate, politicianism și gradul variabil de competență – ar trebui să definească scopurile educației în raport cu necesitățile societății noastre, cu standardele și tendințele europene, cu exigențele și aspirațiile lumii de azi, aflate în plină eră a tehnologiei și a cunoașterii. Formularea obiectivelor cardinale implică și identificarea mijloacelor de atingere a acestora. O viziune clară, un proiect ma­gistral, inițiative și proiecte subsumate acestora sunt cele mai importante necesități ale educației noastre pe calea mo­dernizării și europenizării ei.

Vestea bună este că un astfel de proiect există. Inițiat la nivelul Administrației Prezidențiale, el formulează o țintă strategică: România Educată. Programul privește educația ca factor al evoluției individuale și colective, al modernizării societății, al dezvoltării și progresului țării. Este o perspectivă actuală, care se încadrează în viziunea europeană asupra rolului educației în lumea de azi și de mâine. România Europeană nu poate fi decât o Românie Educată. Drumul spre ambele ținte este încă lung… Ca să-l parcurgem și să ajungem la destinația dorită – o țară educată, europeană cu adevărat (cum a fost în epocile ei de înflorire) –, Proiectul trebuie asumat de toate forțele politice și toate inițiativele, subsumate scopului general al acestuia. Dincolo de culori politice și pandemii politicianiste. Deși poate părea un obiectiv utopic, prea îndepărtat pentru un anumit tip de mentalitate politică, în realitate este un Proiect posibil de realizat. Prin el, dăm un sens de evoluție educației și facem mai mulți pași înainte pe calea edificării europene a civilizației românești.