Nu ştiu de câtă mediatizare s-a bucurat întâlnirea comunităţii de specialişti în domeniul ştiinţelor educaţiei şi didacticilor de specialitate  din universitățile consorțiului UNIVERSITARIA, format din: Universitatea din București, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea de Vest din Timișoara. În ce mă priveşte, nu am citit decât rezoluţia care a fost popularizată inclusiv pe social-media. E vorba de ediția a V-a a Conferinței Naționale „Educația Azi“, dedicată formării profesorilor în era digitală. O temă absolut promiţătoare, dar mai ales provocatoare, în condiţiile în care tehnologia digitală a pătruns/trebuie să pătrundă în continuare în spaţiul învăţării. Dar nu oricum. „Nu oricum“ înseamnă în niciun caz renunţarea la formatul educaţiei aşa cum s-a consacrat el decenii la rând, căci, oricum am fi de inovativi, tehnologia digitală, spectaculoasă, nu rămâne, în cele din urmă, decât  ceea ce este: un instrument în ciuda „viitorologilor“ care văd fiinţa umană complet schimbată de revoluţia digitală.

Întâlnirea a avut loc la Iaşi în perioada 30-31 mai a.c.

Nu cunosc în detaliu dezbaterile adiacente temei întâlnirii. Important mi se pare că participanţii, în numele unei bune-credinţe profesionale, au aprobat, în final, o rezoluţie care încearcă să integreze problematica educaţiei digitale în sfera preocupărilor specialiştilor în formarea iniţială şi continuă a corpului profesoral. În consecinţă, nu putea face ceva mai bun decât să trimită această rezoluţie pe adresa Ministerului Educaţiei Naţionale, dar şi a comisiilor de specialitate din Parlamentul României. E vorba, în fapt, despre câteva principii și norme asociate formării profesionale a cadrelor didactice, de care ar trebui să se țină seama în viitoarea Lege a Educației Naționale. Aceste principii și norme reprezintă rezultatul cercetărilor prezentate și al dezbaterilor din timpul conferinței „Educația Azi“:

Este vorba, în principal, de un număr de principii, opt la număr, care, sintetizate, conturează o viziune structurată, dar nu neapărat şi inovativă. Rolul ei pare a fi acela de a recupera locul pierdut de ştiinţele educaţiei în formarea profesorilor. Astfel, primul principiu se referă la o etapă a selecţiei iniţiale a corpului profesoral. E un principiu ambiţios, poate chiar prea ambiţios ca primă fază,  şi care, de aceea,  se continuă şi pe durata exercitării funcţiei de profesor. Principiul presupune, în cele din urmă, realizarea de „abilităţi şi standarde specifice carierei didactice“, la care se adaugă evaluări periodice ale compe­tenţelor profesionale achiziţionate.

Este limpede că acest principiu îşi poate dovedi valoarea semnificativă în momentul în care el va căpăta o mai mare concreteţe, eventual legală, un format anume, viabil şi eficient în acelaşi timp.

Un al doilea principiu, strâns legat de primul, este cel al colaborării, când are loc o responsabilizare a beneficiarilor din mediul preuniversitar. Situaţia este astfel descrisă: „Candidații pentru cariera didactică vor fi formați atât prin structurile academice (prin discipline teoretice, seminarii, activități practice), cât și preuniversitare (prin practica pedagogică), atât în perioada formării inițiale, cât și cea continuă“. Se clarifică astfel în parte conţinutul principiului unu.

Al treilea principiu pare a veni şi el tot în sprijinul clarificării principiului iniţial, acesta fiind expresia unui „principiu al echilibrului și al unui partaj dinamic al formării dintre pregătirea inițială și cea continuă“.

Interesant este principiul următor, al complementarităţii care atinge, în subsidiar, dacă am înţeles bine, un subiect delicat: formarea prin prezenţa la cursuri a celui care vrea să devină profesor sau  formarea prin studii la distanţă a acestuia. Să recunoască oare autorii Rezoluţiei, în această abordare, dedesubturile şcolii universitare româneşti (sau cel puţin a unei părţi a acesteia!) de a fi creat ştiutele „fabrici de diplome“? Dacă da, atunci autorii ar fi trebuit să meargă până la capăt şi să propună statuarea în lege a formării profesorilor într-un anume fel, după o anume  metodologie. Altminteri, vom rămâne doar toţi la nivelul unui discurs marcat de ambiguitate.

Şi celelalte principii prezente în Rezoluţie sunt demne de o lectură empatică: inserţia graduală în profesie, prezenţa mentorilor în primii doi ani de carieră, recunoaşterea anumitor competenţe profesionale ca monedă de schimb în obţinerea de credite transferabile etc.

Pentru mine însă, cele mai importante sunt principiile 7 şi 8, principiul 7 statuând că: „(Realizarea) Principiul echilibrului dintre pregătirea psihopedagogică, metodică și practică și pregătirea în specialitate. Norma: curriculumul formării inițiale va cuprinde într-o pondere echilibrată discipline de specialitate (maximum 50%) și discipline psihopedagogice (minimum 50%). Planurile de învățământ pentru formarea inițială vor fi dimensionate ținând cont de această normă. Pregătirea continuă va cuprinde oferte de formare în raportul 30% – specialitate/70% – psihopedagogie și dezvoltare de abilități profesionale avansate (competențe de cercetare, soft skills, competențe transversal“.

În cazul principiului 8 e vorba de deschiderea în fine a formării inţiale şi continue a profesorilor pentru rute flexibile de instruire, pentru realizarea unui învăţământ multi– şi trans– disciplinar. Cu cuvintele autorilor Rezoluţiei: „Candidații la cariera didactică vor putea opta pentru specializări duble sau triple, atât la debutul formării inițiale, cât și ulterior, prin programe de reconversie profesională“.

Memoriul trimis MEN, dar şi Comisiilor de specialitate din parlament roagă pe cei în cauză să valorizeze (în fine, aş spune eu!) şi să faciliteze „implicarea specialiștilor din departamentele de formare a profesorilor din universitățile noastre în secțiunea dedicată formării profesorilor din noua Lege a Educației Naționale. Vă stăm la dispoziție cu expertiza pe care o deținem și vă propunem o întâlnire cu reprezentanții noștri“.

P.S. Se va fi întâmplat oare ceva din luna mai şi până acum, ceva care să semene a facilitare ori valorizare?! Iată întrebarea! Se pare că, deocamdată, NU!

Adrian COSTACHE