Prof. Gabriela CONDURACHE, limba română, coordonator de programe și proiecte, Școala Gimnazială nr. 2, București
Prolog
Școala Gimnazială nr. 2 din București a organizat, pe data de 14 noiembrie 2019, proiectul educațional intercurricular „Între chin și amin”. Acesta a vizat ecranizarea primului film românesc de lung metraj, cu același titlu, în regia și scenariul domnului Toma Enache, care a adus mărturii ale sinistrei tentative de spălare a creierului și de „reeducare” prin tortură din închisoarea comunistă de la Pitești, la care erau supuși studenții de elită, tinerii care se opuneau regimului comunist, dar și membri ai fostelor partide politice. Filmul aduce un omagiu „sfinților” martiri ai închisorilor, fiind o mărturie atât despre rezistența prin credință, despre onoare și iertare, cât și despre conștientizarea valorii libertății umane.
Pentru a realiza un cadru propice ecranizării unui film artistic, am amenajat sala „Resurse” a Școlii Gimnaziale nr. 2. Totodată, am invitat câțiva prieteni – cadre didactice de la Liceul Teoretic Dimitrie Bolintineanu, reprezentanți ai părinților și ai autorităților locale. Cu acest prilej, dorim să mulțumim Primăriei Sectorului 5 pentru sprijinul acordat în derularea acestui proiect. Totul a fost pus la punct în cele mai mici detalii. Domnul director Vasile Marian a supervizat activitatea; dra învățătoare Cocioabă Diana, consilierul de imagine al școlii, a pregătit mapele, a primit invitații și a inițiat dezbaterea; dna profesor Dan Alina și-a pregătit aparatul foto pentru a imortaliza momentele inedite, iar eu am realizat proiectul și mi-am deschis agenda spre a nota totul.
Așadar, înaintea vizionării filmului, l-am cunoscut pe regizorul și scenaristul Toma Enache, care ne-a dezvăluit faptul că se simte ca un elev în mijlocul atâtor dascăli și – nu în ultimul rând – că avem o școală unică: frumoasă, curată, cu oameni minunați. Apoi spectatorii au fost invitați să acceseze site-ul www.menti.com și codul 337664, unde, la finalul vizionării, să răspundă la întrebarea „Ce simți?” și să noteze o emoție.
Regizorul
Născut și crescut într-o lume în care viața reprezintă suma experiențelor primite acasă, la școală și de-a lungul timpului, hrănit cu seva de viață a viselor ce nu se risipesc, ,,dar nici nu zboară dacă nu le dai aripi“, Toma Enache este autorul unei capodopere cinematografice românești, intitulată „Între chin și amin”. Jurnalist, traducător, poet, actor, scenarist și regizor, aromânul atât de român crede în familie, tradiții și în istoria povestită sincer, bucată cu bucată.
Discursul său nu este niciodată for its own sake (pentru propria-i glorie – Paul Ricoeur), ci este animat de dorința aducerii-aminte a ororilor petrecute la penitenciarul de la Pitești, în perioada 1949-1952. Pentru el, a înțelege un fenomen presupune a-i urma ritmul, a traduce ceva în altceva. Într-un fel, regizorul este o călăuză de noapte, care nu cunoaște bine zona, dar învață drumul pe măsură ce merge (Peter Brook). El poate să exercite o influență considerabilă asupra spectatorului, dar nu să pună sub ochii acestuia întregul tablou, ci să transforme în contemporaneitate ceea ce era la început străin, transformare prin care se poate înțelege mai bine pe sine.
Toma Enache – regizorul – a reușit să stârnească emoții puternice, deoarece „Între chin și amin” se așază alături de alte proiecte, experiența lui se leagă de alte experiențe și toate sunt corelate cu experiențele de viață ale spectatorilor. Mai mult decât atât, el redă trăiri pe care le aveam deja, sau – pur și simplu – le-am identificat urmărind filmul.
Actorii
Un film genial are nevoie de actori geniali, iar aceștia au fost cei care au reușit, prin jocul scenic, să ne provoace la viață, să trezească autenticitatea și invizibilul ei. Dincolo de marile nume (Ion Dichiseanu, Cezara Dafinescu, Constantin Cotimanis), tinerii Vali V. Popescu, Ana Pârvu, Kira Hagi, Ciprian Nicula au demonstrat faptul că un spectacol este ceea ce se întâmplă între actori și spectatori: emoție, umilință, pasiune, singure sau la un loc.
Acțiunea filmului „nu este o ficțiune”. Tase Caraman, un tânăr compozitor, ce făurise o „Odă lui Dumnezeu”, este încarcerat, împreună cu fratele său, student la medicină, la Pitești, pentru a fi „reeducat” după metode numai de comuniști știute. În orice regim agresiv și uniformizator de conștiințe, intelectualul a fost un incomod al sistemului. Psihoza comunismului a fost centrată pe ideea de intelectual ca dușman al ideologiei materialiste. Rămase singure, iubita lui Tase – Lia și sora celor doi – Tana nu se vor mai regăsi, iar cea din urmă va sfârși tragic. Ororile care s-au petrecut în penitenciarul de la Pitești au arătat că regimul comunist a fost un model de societate utopică sau totalitaristă, care a facilitat ruptura dintre minte și inimă. Cu toate că o parte din deținuți au cedat, Tase a continuat să creadă în Dumnezeu, ba mai mult, a continuat să compună „în cap” („închisoarea ideilor”), alimentându-se mereu cu imaginea Liei, pe care, în final, o salvează de la alienare.
Replicile antiteză de tipul „Sângele apă nu se face.” vs. „Sângele se face ce vor ei.„/ „Aici e iadul pe pământ.” vs. „Pentru noi, comuniștii, iadul nu există. ” – exprimate de comandantul Ciumău – demonstrează atrocitățile greu de imaginat din lagărul de la Pitești. Parcurgerea experiențelor lui Tase, ce compun istoria unei încercări extrem de dificile de supraviețuire – este istoria trăită de mii de „sfinți” martiri.
Spectatorii
În ceea ce privește utilitatea vizionării filmului, noi, spectatorii, am fost precum vremurile: oripilați, concentrați, speriați, tăcuți, dar prezenți. La fel au fost și părerile exprimate în feed-back. Unii au considerat că cea mai utilă parte a constituit-o vizionarea filmului „Între chin și amin”, căci au surprins ipostaze inedite ale vieții. Altora, în schimb, li s-a părut mai interesantă punerea în scenă, atât din punct de vedere al jocului actoricesc, cât și pentru oportunitatea de a intra în pielea personajelor, dar și de a trece prin cele trei ipostaze: actor, regizor, spectator. Au fost și persoane care au argumentat ca utilă dezbaterea de după vizionare, fie pentru că a născut întrebări și răspunsuri, fie pentru bucuria de a descoperi modul de a gândi al celorlalți sau pentru că și-au întărit convingeri, au avut ocazia să-și pună probleme.
Răspunsuri de genul „cruzime fără margini„, „chin și venin„, „jertfă„, „umilință prin credință„, asociate emoțiilor de tipul „groază„, „teamă„, „frică„, „revoltă” au împachetat feed-back-ul final. Cei prezenți au învățat că nu totul are o concluzie, iar viziunea noastră asupra vieții ar trebui să fie una mai largă, deoarece nu vom ști niciodată cu adevărat totul. O parte din cei prezenți au considerat că e bine să rămâi cu întrebări, la care să încerci apoi să-ți răspunzi singur, întrucât nimeni nu are nevoie de o evoluție în grup, ci de una personală.
Epilog
Proiectul a fost finalizat cu succes. Luminile s-au stins. Au rămas ropotele de aplauze pentru actori, fotografiile, replica „sfinților” martiri: „Să nu ne răzbunați, dar să nu ne uitați!” și întrebarea: „E importantă promovarea educației cinematografice în rândul cadrelor didactice?„
Răspunsul nu poate fi altul decât afirmativ. În felul acesta, cred că nu se pierde nimic din curiozitatea și din bucuria de a face alegerea cuvenită, fără a avea sentimentul că orice alegere presupune și o renunțare (Constantin Noica). După această experiență acumulată, cred că ar fi momentul unei reflecții generate de realitățile cu care ne-am confruntat și de adevărurile ce ne-au fost mărturisite de personajele filmului „Între chin și amin”. Un profesor este considerat genial atunci când reușește să facă dintr-un elev inocent un pasionat de cultură, în acest ,,club foarte închis“ numit școală (Daniel Pennac). În replică, un film este considerat genial, dacă reușește să schimbe cumva viața spectatorului, să dea răspunsurile pe care acesta le caută, să stârnească întrebări.
Dincolo de impactul social al filmului, de valoarea sa extraordinară, vă propun, dragi cititori, să rămânem cu replica finală, care înmagazinează toată concepția despre viață a lui Tase Caraman: „Și când n-am să mai mor, pe margini voi călca știutul destin; viața rămâne acolo, între chin și amin…„
