În 2020 se vor împlini 170 de ani de la nașterea poetului național, Mihai Eminescu, eveniment ce depășește ca semnificație simpla consemnare aniversară și certifică o sărbătoare fundamentală a culturii românești. Cel mai profund omagiu adus „poetului nepereche“ este acela de a-i reedita și reciti opera, ceea ce ar reprezenta mult mai mult decât nesfârșitele superlative pompoase și metafore ditirambice – semn al delirului verbal – ce parazitează uneori discursul în momentele aniversare. Personalități competente în știința eminescologiei au lansat recent un proiect odiseic: publicarea a 200 de ediții ale operei Luceafărului, fiecare însoțită de un studiu critic deplin lămuritor, începând cu ediția princeps a lui Titu Maiorescu (1883/1884) și încheind cu edițiile de după 1989. Eminescologul Nicolae Georgescu a detaliat sensul exact al inițiativei: „Proiectul va fi continuat cu edițiile de până azi și completat an de an sau la intervale de câte cinci ani, devenind corpusul receptării operei eminesciene, o adevărată enciclopedie a operei în care își vor găsi locul toate aparițiile eminesciene în limba română din România, urmând apoi a fi lărgit cu edițiile în limba română din alte țări și, desigur, cu traducerile eminesciene în alte limbi. Cultura română va avea astfel o Bibliotecă Eminescu, un spațiu tipografic unic, în care se va găsi Opera Omnia Eminesciană în creșterea ei din an în an, în formele originare ale fiecărei ediții“ (Argument).
Volumul I are pe copertă trei coordonatori: Nicolae Georgescu, Aurel Ștefanachi și Doina Rizea (v. Ediții Mihai Eminescu, 170 de ani de la naștere, 1850-2020, postfață de Nicolae Georgescu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2019, 491 p.). Redactorul coordonator al proiectului este acad. Mihai Cimpoi, având ca redactori pe Tudor Nedelcea, Theodor Codreanu, Ion Popescu Brădiceni și Viorel Coman. Desigur, este greu de prevăzut capătul acestui proiect, se poate întinde pe două-trei decenii de acum înainte, dar important este că a început sub cele mai bune auspicii culturale. Acest prim op conține – cum era de așteptat – faimoasa ediție princeps a lui Titu Maiorescu, definitivată la finele lui 1883 și lansată în 1884, reprodusă întocmai, în grafia și ortografia epocii, singura văzută de Eminescu însuși, urmată de postfața amplă a lui Nicolae Georgescu, numărând nu mai puțin de 186 de pagini dense. Autorul consemnează scrupulos istoria zbuciumată a editării lui Eminescu în peste 150 de ani, precum și avatarurile diverșilor editori, fără îndoială cel mai important fiind Perspessicius (Dumitru Panaitescu – 1891-1971): „Perpessicius – afirmă Nicolae Georgescu – a editat poezia eminesciană într-un sistem de ediție critică exemplară în cultura europeană“ (p. 307), făcând „prima dezvăluire completă a manuscriselor eminesciene“ (loc. cit.). Linia perpessiciană a fost continuată, printr-o muncă încordată, de un colectiv al Muzeului Național al Literaturii Române, avându-l în prima linie pe Petru Creția. Între 1939-1958, Perpessicius a editat cinci volume care cuprind toată poezia eminesciană identificabilă în manuscrise, iar volumul al VI-lea (1963) conține literatură populară. Cu volumul VII (1977), ediția academică este reluată după moartea lui Perpessicius. „Teatrul eminescian – constată N. Georgescu – a fost editat de către Perpessicius în ediție separată, pregătitoare intrării în seria academică. Ediția academică a reluat subiectul în volumul VIII“ (1988) (p. 308). „Secțiunea cea mai bogată a operei eminesciene o reprezintă însă publicistica, acoperind volumele IX-XIII din Opere, cinci tomuri masive de articole de ziar, editate și comentate de către D. Vatamaniuc“ (p. 310). Acum se naște cu îndreptățire o nouă știință, numită eminescologia. Volumul XIV însumează traducerile științifice ale poetului, volumul al XV-la – „Fragmentarium“, iar volumul al XVI-lea – scrisori și documente referitoare la viața și activitatea lui Eminescu.
Nicolae Georgescu semnalează un paradox ca semn al dezordinii: ediția academică a rămas „ca un monument masiv de marmură muzeală“ (sic!), pentru că au fost puse în circulație alte ediții ale operei eminesciene fără a se raporta la ediția academică etalon: „Practic, un inventar al edițiilor care circulă nu s-a făcut și nu se poate face pentru că editurile nu mai respectă legea depozitului legal, care le obligă, între altele, să doneze un număr de exemplare din orice publicație pentru bibliotecile mari“ (p. 311). Poezia eminesciană circulă insistent astăzi prin reprinturile ediției princeps, fotocopiată, în tiraje dictate de regulile economiei de piață, ceea ce este, dintr-un anumit punct de vedere, inacceptabil. O mare problemă, căreia editorul îi acordă o atenție specială, este aceea a greșelilor de tipar, diferite uneori în ediția princeps față de cele din Convorbiri literare, deși punctul de pornire îl reprezintă poeziile din revista junimistă, decupate și aduse teanc în tipografie. Nicolae Georgescu ne reamintește episodul incredibil al dispariției unei coli editoriale în timpul tipăririi ediției princeps: „Titu Maiorescu declară (…) că a corectat ultima coală editorială pe data de 16 decembrie 1883, coala nr. 20. Ediția are însă numai 19 coli editoriale. O coală (16 pagini) s-a pierdut“ (p. 313). Este deopotrivă interesantă observația că toți editorii importanți de după Maiorescu s-au delimitat de ediția acestuia. Coordonatorul se întreabă retoric: „De ce acest refuz al sumarului stabilit în 1883? În ediția princeps, editologul identifică o intenționalitate auctorială, o curgere a ideii dintr-un poem într-altul, un fir roșu conducător care așa și numai așa se poate desfășura“ (p. 315). În răspăr cu opinia multor eminescologi, Nicolae Georgescu socotește că „volumul (ediția princeps – n.n.), ca organizare interioară, aparține lui Eminescu însuși, că această organizare a fost gândită îndelung, încă de prin anii 1870-1872, când Eminescu elabora Memento Mori, poem din care numai anumite părți (episoade) intră în ediția princeps și anume acele episoade (părți) prelucrate în spiritul ideilor din ediția princeps“ (p. 316).
La jumătatea lunii mai 2019, la Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul“ din Vaslui, a avut loc lansarea acestui prim volum al proiectului, în prezența a patru dintre coordonatori: Nicolae Georgescu, Aurel Ștefanachi, Doina Rizea și Theodor Codreanu. Scriitorul și editorul Aurel Ștefanachi ne-a reamintit că în luna mai s-au împlinit 136 de ani de când Eminescu a citit pentru prima dată „Doina“ (5 mai 1883), iar versurile vibrante de la început au contribuit la potențarea sentimentului național: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a…“ Prin Eminescu, spiritualitatea românească se așază în ordine universală, el devenind un exponent strălucit al poeziei românești și europene. Prin autoritate artistică, prin geniul său, Eminescu și-a depășit epoca și a schimbat totul în sfera poeziei. El este – folosind o metaforă uzitată – un astru al culturii noastre, o personalitate tutelară. Să nu uităm că poetul era adesea radical în judecățile sale, foarte exigent cu mai toți contemporanii și este suficient să recitim „Criticilor mei“ pentru a înțelege spiritul intransigenței sale. Fără a relua controversa complexă privind antumele și postumele, se poate spune că acestea din urmă au o măreție inefabilă. Să nu uităm că scriitori importanți au semnat prefețe ale unor ediții Eminescu: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ceea ce reconfirmă simbioza spiritelor înalte. Edițiile Eminescu (ne-am oprit la 200, dar în realitate sunt mai multe) ne autentifică în istorie, ne dau legitimitate și exprimă – într-un sens mai larg – esența identității noastre naționale.
Eminescologul Theodor Codreanu a considerat, în preludiul discursului său, că una dintre cele mai de seamă înfăptuiri ale noastre în anul Centenarului Marii Uniri (2018) a fost edificarea Catedralei Mântuirii Neamului și ne-a reamintit că primul care a avut ideea catedralei a fost însuși Eminescu; prin această construcție urma să fie omagiat eroismul ostașilor români în Războiul de Independență din 1877-1878. Nu trebuie să uităm că bazele editologiei au fost puse de criticul junimist Titu Maiorescu. Edițiile sale (11 la număr), cuprinzând poeziile eminesciene, au produs prima „răscolire“ spirituală în societate, propulsându-l pe poet în prim plan. Odată cu accesul cercetătorilor la manuscrisele eminesciene de la Academie s-a produs o revelație: apare un nou Eminescu, după cum a afirmat Nicolae Iorga. Un al doilea moment important l-a reprezentat ediția Eminescu realizată de A.C. Cuza în 1914, urmată de un studiu critic amplu, gata încă din 1919, dar publicat abia în 2010. În fine, se cuvine să așezăm la locul meritat marea ediție academică începută în 1939 de Perpessicius, continuată de o serie de eminescologi reputați. Să nu uităm că cele 16 volume erau deja gata în 1989. După revoluție s-a produs un fenomen bizar, pe care l-am putea sintetiza în formula „Lepădarea de Eminescu“. Detractorii poetului național au atins apogeul pornirilor lor nihiliste în faimosul număr negru 265 al Dilemei din 1998. Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin decât damnatio memoriae, un fel de intrare în uitare, un blestem al uitării lui Eminescu. Atacurile la adresa monumentului spiritual Eminescu au produs însă un efect invers, potențând interesul publicului larg pentru poezia eminesciană. Dialectic, era firesc să se întâmple așa. Theodor Codreanu a evidențiat în cuvântul său meritele imprescriptibile ale lui Nicolae Georgescu în mai buna cunoaștere a lui Eminescu: o teză de doctorat, publicată în două volume – „Eminescu și editorii săi“ – reeditarea edițiilor Eminescu datorate lui I.E. Torouțiu, Perpessicius, Gh. Bulgăr, polemica fertilă cu Petru Creția pe tema editării lui Eminescu, definitivarea unei ediții ne varietur a antumelor eminesciene, analize pertinente ale operei celui mai mare poet al românilor și – nu în ultimul rând – evaluarea biografică și estetică a ultimilor șase ani din viața poetului.
Editologul Nicolae Georgescu a făcut o analogie mitologică între Domnia Sa și Theodor Codreanu, pe de o parte, și Menelau și Agamemnon, pe de altă parte, ambele tandemuri fiind concepute inseparabil. Nu se poate unul fără celălalt, primii în „bătălia“ pentru Eminescu, ceilalți în bătălia pentru Troia. Problema de fond este aceea a celor 460 de poezii eminesciene. O procedură riguroasă presupune alcătuirea a 460 de dosare, în care cititorul viitorului să găsească fiecare creație și toată armătura critică: textul definitiv, variantele, notele, comentariile privind poezia, prezența în periodice și în volume, receptarea estetică de-a lungul anilor, ecoul în timp și spațiu. Corelativ, fiecare ediție dintre cele 200 va avea dosarul său critic. Un asemenea proiect implică obligatoriu o muncă de echipă, un singur om neputându-l duce la capăt. Ceea ce ne lipsește nouă, deocamdată, este coerența instituțională în finalizarea marilor proiecte culturale. Noi, românii, am ratat faza enciclopedică a culturii naționale din cauza deceniilor de totalitarism comunist. Alte națiuni ale Europei au valorificat perioada enciclopedismului creativ, dând lucrări de referință: Franța, Anglia, Germania, Italia. Construcțiile enciclopedice impun într-o cultură un sentiment de ordine, de rigoare, de stabilitate și confirmă evoluția necesară a unui grup etnic de la populație la popor și apoi la națiune. Edițiile Eminescu de până acum sugerează starea de risipire și cu atât mai de apreciat este ideea lui Aurel Ștefanachi și a grupului de eminescologi de a pune ordine în domeniul vast și complex al edițiilor eminesciene. Pentru a izbuti este nevoie de coeziune, fidelitate și loialitate. Pentru a fi mai explicit, voi da un exemplu: bunăoară, că noi, românii, nu avem diaspora, ci exil. Diaspora este unitară, coerentă, puternică și păstrează legături indestructibile cu țara, ceea ce nu se poate spune în cazul nostru. Pentru a izbuti ceea ce ne-am propus avem nevoie de un institut enciclopedic, singurul în măsură să garanteze apariția enciclopediei edițiilor Eminescu. Exemplul altor țări este pilduitor: Polonia, Ungaria, Bulgaria.
Ca și-n alte ocazii fericite, și de această dată eminescologia românească s-a mutat pentru o zi la Vaslui. A fost o zi fastă…
Teodor PRACSIU
