Pe la porțile unor licee și ale unor școli gimnaziale, pe la ușile „pe unde se intră” (nu cele principale, acelea fiind în general blocate, conform unui obicei umil-instituțional mai larg) sau în hol, imediat ce ai intrat, întâlnești câte o persoană cu aspect mai degrabă carnavalesc. Are aerul de stăpân al locului, însă tocmai cei ai locului nu par a-l lua în serios, trăind cu el într-un fel de confrerie cu accente de bășcălie. Poartă un soi de costumație care s-o fi vrut de inspirație milităroasă, uneori cu accesorii (un baston de cauciuc, un spray din acelea de ținut la distanță atacatorii patrupezi ori bipezi) discordante cu un spațiu de învățământ. Este „badigardu”. Păzește liceul, școala. O face cum poate, cum are chef și mai ales cum „i s-a spus”. Filtrează, supraveghează. Îndeplinește o misiune foarte utilă pe direcția dinspre exteriorul spre interiorul unității de învățământ. Nu ar fi rău (să i se spună) să se limiteze la atât. Numai că, din câte arată practicile devenite curente, omul dovedește și un ascendent asupra elevilor. Dintr-un paznic al școlii ori al liceului pare să se fi statornicit drept păzitor al elevilor. Le cere socoteală ce caută pe „scara profesorilor” sau, pur și simplu, „p-aici”, adică prin holul de la intrare, cu înțelesul că prezența lor ar fi incompatibilă cu ușile din jur, care dau la Secretariat, la Director, ca și cu vitrinele, cu plantele ornamentale, cu miniexpozițiile, cu panourile de afișaj care se găsesc pe acolo. Înțele­sul este just în raport cu programul cotidian al elevilor, care în niciun caz nu prevede raite prin zona în discuție și nici nu ar avea cum să lase timp pentru așa ceva. Numai că felul în care decurge disputa este nedemn de un spațiul al educației. Și mai este și lupta (frecvent, la propriu) pentru ușa sau poarta care dă spre lumea largă, spre stradă: sprinturi pe doi metri, ruperi de ritm, onomatopee, amenințări și insinuări, însă totul pe un fond general de amiciție, de ritual căutat, gustat – o întărâtare reciprocă. „Badigardu” se face că-i împiedică pe elevi să iasă din liceu sau din școală, iar ei etalează un soi de efort fizic și „creativ” ca să scape cumva. Uneori, același „badigard” permite ieșiri sau intrări „prin față”, adică pe acolo pe unde în mod normal „nu e voie”, el oferind astfel câte o facilitate ba vreunui școlar care îi e rudă lui sau „schimbului”, ba vreunui întârziat, ba vreunuia trimis de „Doamna” („Domnul”) să cumpere ceva la repezeală de la cine știe ce chioșc sau magazin din preajmă. Și tot „badigardu” se vede treaba că este însărcinat și cu misiuni interioare, din moment ce face ordine printre elevi și pe holuri, chiar prin clase, când vreunii întârzie pe-acolo după ce orele s-au terminat ori când câte o oră nu se face, pentru că „n-a venit profesoru”.

Din câte se poate observa, la poarta liceului sau a școlii, „badi­gardu” este omul potrivit, la locul potrivit, cu sarcină nepotrivită. Pe coridoarele și în clasele liceului sau ale școlii, nu doar sarcina, ci totul devine nepotrivit în ceea ce-l privește pe „badigard”. Scurt spus, paza, vigilența, reacția la poartă îi revin ca datorie de serviciu, dar numai în raport cu străinii de unitatea de învățământ. Intrarea și ieșirea elevilor în și din liceu ori din școală, circulația lor pe coridoare, pierderea timpului prin clase nu îi intră în sarcină sau, exact spus, nu ar trebui să-i intre. Acestea nu pot să-i privească decât pe profesori și pe învățători, iar la grădinițe, pe educatori. Motivul principal este acela că elevii, ca și preșcolarii, se află în relații contractuale cu unitatea de învățământ, iar salariați, profesioniști, însărcinați și răspunzători de ceea ce fac elevii și preșcolarii sunt cei calificați, certificați pentru așa ceva, adică să lucreze, să comunice cu elevi, cu preșcolari – cadrele didactice. Și mai scurt spus, elevii și preșcolarii se află în grija și sub răspunderea profesorilor, învățătorilor, educatorilor.
Risipa de timp, de argumente și de spațiu pe această temă nu ar exista dacă ar (mai) fi activ serviciul pe școală, îndeplinit de clasicul profesor de serviciu. Teoretic, el (încă) există, numai că manifestarea practică s-a contaminat de la minimalismul care a cuprins inclusiv îndeplinirea unor obligații curente, de serviciu.
Educație prin și în unitatea de învățământ înseamnă și intrat, ieșit pe poartă și pe ușă, înseamnă și deplasare într-o incintă populată cu oameni care au de făcut ceva acolo, iar educație cine altcineva să facă decât educatorii, mai ales că în discuție se află timpul și instituția destinate educării?! A stârnit ceva freamăt combativ-civic o prevedere (dintr-un context mai larg de reglementare decât acest detaliu) potrivit căreia elevii nu au voie să părăsească unitatea de învățământ în timpul programului. Prevederea este justă, educativă și formativă. Actualii elevi vor deveni absolvenți, vor lucra în companii mari și în firme mici, acolo unde programul, ținuta, termenele sunt de respectat obligatoriu. Or, formarea și educarea pentru așa ceva greu se pot face prin tratarea acestora ca motiv de hârjonire sistematică, de poliție mimată, de motiv pentru răzvrătire.
Florin ANTONESCU