Proiectul planului-cadru pentru gimnaziu, în cele trei variante propuse, este inacceptabil pentru sistemul educațional. Practic, proiectul în discuție nu reprezintă decât o variantă înrăutățită a planului-cadru din 2001. În primul rând, observăm că proiectul vine cu o mare întârziere, este disjuns de proiectul pentru liceu și nu aduce o schimbare de paradigmă.
Extrem de grav este faptul că documentele-suport și planul-cadru ignoră total componenta identitară, ceea ce contravine flagrant Cons­tituției, LEN și interesului național, acela de a avea o educație care să răspundă cerințelor societății și ale timpului nostru.
Fiind un proiect strategic, el trebuia susținut împreună cu cel pentru liceu, pentru a avea o imagine de ansamblu și a urmări continuitatea parcursului de formare al elevilor în cele două cicluri de învățământ. Proiectarea trebuia să cuprindă întregul, să fie holistică, nu sectorială, pe bucăți. Dezbaterea publică a fost și ea lansată inoportun, în perioada sărbătorilor de iarnă și de final de se­mestru, iar termenul prevăzut a fost foarte scurt. Considerăm că importanța proiectului impunea dezbateri temeinice și în cunoștință de cauză. Nu sunt de dorit improvizațiile și adoptarea în mare viteză a unor proiecte conținând erori. Este evident că planul-cadru va influența tot lanțul curricular, de la programe și manuale la evaluare, ceea ce impune ca exigența asupra proiectării lui să fie maximă.
Din 2001, școala românească cunoaște o situație de criză, datorată și modului cum a fost gândit și implementat planul-cadru. Din păcate, se menține tendința de marginalizare a disciplinelor identitare – Limba română, Istoria, Geografia, ceea ce va duce la contraperfor­manța de a agrava și mai mult criza existentă.
O situație dramatică o cunoaște Istoria, care înregistrează o nouă reducere a numărului de ore, după ce acesta fusese înjumătățit în 2001, de data aceasta printr-o metodă mai subtilă, de atașare a unor așa–zise „opționale integrate”. Toate cele trei variante propuse ale proiectului de plan-cadru pentru gimnaziu nu permit formarea competențelor pe care trebuie să le realizeze Istoria. Există suficiente argumente-forte pentru luarea în considerare a refacerii statutului acestei discipline. Astfel, Istoria are un rol esențial în:

1. formarea identității;
2. asigurarea cunoașterii și înțelegerii lumii;
3. dezvoltarea gândirii reflexive, autonome, creative;
4. asigurarea integrării sociale și favorizarea comunicării între indivizi și culturi;
5. cultivarea valorilor naționale și europene;
6. promovarea valorilor responsabilității civice și sociale;
7. formarea toleranței (inter) etnice, culturale și confesionale;
8. promovarea și înțelegerea adecvată a patriotismului, combaterea xenofobiei și ultranaționalismul;
9. cultivarea memoriei înaintașilor.

Să fie toate componentele de mai sus fără relevanță în formarea noilor generații?
Ar mai trebui observat faptul că toate competențele disciplinelor socio-umane din aria curriculară „Om și societate”, inclusiv cele ale educației civice, sunt realizate, în mod firesc, de către Istorie, astfel că orele alocate acestei discipline ar trebui sporite, nu diminuate. În condițiile în care ministerul a promis reducerea numărului de disci­pline, este de neînțeles multiplicarea disciplinelor socio-umane, ale căror competențe sunt realizate mult mai bine de către Istorie, o știință integratoare, o știință a complexității socio-umane, care oferă o imagine sintetică asupra realității, evidențiază conexiunile și reconstituie ansamblul. Prioritatea statului român este formarea conștiinței istorice și identitare a cetățenilor săi. Nu are sens să inventăm noi și noi discipline, când competențele acestora pot fi atinse în mod firesc în cadrul istoriei, o disciplină a culturii generale, prin excelență pluri, inter, transdisciplinară. De ce să fragmentăm cunoașterea? De ce să introducem discipline precum Educația interculturală și cea pentru cetățenie democratică, când toate competențele acestora pot fi asigurate de Istorie? A existat promi­siunea reducerii numărului de discipline și vedem acum exact contrariul acestei promisiuni.
Planul-cadru, în forma prezentată, își compromite propriile obiective strategice prin marginalizarea Istoriei. Oricine studiază documentele-suport ale planului-cadru va găsi fundamentată, în sute de pagini, importanța excepțională a predării-învățării Istoriei. Astfel, cunoașterea, înțelegerea și aprecierea diversității culturale, conceptul central al filosofiei planului-cadru sunt realizate, prin fiecare lecție, în mod firesc, de către Istorie, nu de către alte discipline. Chiar dacă documentele-suport ignoră dimensiunea identitară, fie și numai acest aspect, al multiculturalității, obligă la revizuirea urgentă a ponderii Istoriei în planul-cadru.
Marginalizarea Istoriei, prin numărul insuficient de ore acordat, reprezintă o eroare imensă, prin care se compromite atingerea scopurile enunțate în documentele-suport. Prin înjumătățirea numărului de ore alocate Istoriei se sabotează, în același timp, atât competențele pe care trebuie să le realizeze această disciplină înalt formativă, cât și formarea tipului de personalitate dezirabil.
Obiectivele strategice ale planului-cadru, profilul dezirabil nu pot fi realizate fără justa apreciere a rolului și importanței Istoriei în educație, fără refacerea statutului acestei discipline, grav compromis în 2001. De aceea, considerăm absolut necesară alocarea a două ore săptămânal pentru studiul Istoriei, la toate clasele de gimnaziu.
Deficiențele proiectului de plan-cadru pentru gimnaziu

1. Profilul dezirabil nu cuprinde componenta identitară

O educație pentru apatrizi?
În planul-cadru și documentele-suport nu se afirmă nimic despre identitate, aceasta fiind înlocuită cu o ambiguă diversitate. Ceea ce ne face să ne întrebăm: cum poți cunoaște și aprecia diversitatea culturală fără a-ți cunoaște și aprecia identitatea? Promovarea diversității și ignorarea sau negarea identității reprezintă un non-sens și nu poate duce decât la autosabotarea propriilor obiective educaționale.
Identitatea și diversitatea nu numai că nu se exclud, dar nu pot exista una fără cealaltă, iar ambele pot fi înțelese numai prin studiul Istoriei. Este ciudat că planul-cadru și studiile de fundamentare nu constată ceea ce Constituția arată în chiar primul articol, că România este stat național. Cui folosește negarea caracterului național al statului român, a existenței națiunii române, a identității naționale? Cum își imaginează cineva că prin negarea acestora se poate ajunge la cunoașterea și aprecierea multiculturalității? Oare nu propria cunoaștere trebuie să fie punctul de plecare în cunoașterea lumii înconjurătoare, a multiculturalității? Putem fi europeni înainte de a fi români?
Planul-cadru a ajuns să reprezinte o colecție completă de stereotipuri multiculturaliste, care pot fi la fel de valabile și adecvate la noi ca și în Burundi sau Kiribati, pentru că nu au legătură cu realitatea, ci cu universul paralel al dogmelor ideologice. Numai că diversitatea și multiculturalismul nu pot fi cunoscute, înțelese și apreciate ignorând identitatea națională și marginalizând Istoria, care prin fiecare lecție chiar asta face, deschide porți spre cunoașterea diversității și a altor culturi. Nu poți întemeia o educație multiculturală pe nimic. Eliminarea identității din educație, promovarea auto-disprețului pentru cultura proprie reprezintă o imensă eroare de strategie educațională, care trebuie neapărat corectată. Eliminarea cu forța a propriei istorii și culturi din educație reprezintă o formă de sinucidere identitară.
Identitatea națională nu se construiește în laborator, nu se adaptează vremurilor cu ciocanul pe nicovală și nu se schimbă în funcție de moda ideologică. Ea este un produs istoric, ca și statul român, și ca atare existența acesteia se constată doar, nu se discută, ignoră, neagă sau modifică peste noapte. Nu există niciun motiv rațional să ignorăm, negăm sau denaturăm propria identitate. Orice profil dezirabil trebuie să cuprindă dimensiunea identitară, în primul rând. În cazul documentelor-suport, această dimensiune este total eludată, în favoarea unui multiculturalism abstract, retoric. De ce identitatea românească nu se reflectă într-un proiect atât de important, precum planul-cadru? Cui îi este rușine de ea? Cine ne oprește să o promovăm și asumăm? Ascunderea identității românești, în loc de afirmarea ei în educație, reprezintă o încălcare gravă a Constituției. România este membră a UE ca stat național și are o identitate, pe care nu trebuie să o ascundă. Dacă școala nu oferă o educație identitară, nu formează conștiința istorică a noilor generații, nu este aflată în slujba națiunii române și a statului român, atunci ce fel de serviciu public este?
De ce patriotismul a fost eliminat total din educație? El nu înseamnă naționalism, extremism, legionarism, xenofobie sau fanatism, ci este un sentiment care TREBUIE cultivat de școală din următoarele motive:

• TOȚI elevii din România, indiferent de naționalitate, au o singură patrie: România.
• Elevii nu sunt cetățeni ai lumii, Europei sau apatrizi, pentru a li se cultiva alte sentimente, în concordanță cu apartenența lor diferită față de cea actuală.
• România nu este un stat multirasial, multinațional, federal, nu a avut colonii și nu se află în situația de a-și nega sau ignora propria identitate.
• Patriotismul reprezintă o valoare, a cărei promovare este obligatorie pentru statul român, după cum arată Constituția, care precizează, la art. 4.2., că „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”, iar la articolul 54.1 se arată că „Fidelitatea față de țară este sacră.” De asemenea, nu a fost abrogat articolul 4.1 din Constituție, în care se precizează că „Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi”.
• Dacă suntem în secolul XXI și membri ai UE, nu înseamnă că patria și națiunea au dispărut peste noapte, iar românii nu mai au nicio identitate. Cetățenia elevilor este în mod cert română, indiferent de originea lor etnică, de sentimentele lor privind apartenența la diverse grupuri.
• Oricine dorește să obțină cetățenia română trebuie să cunoască limba română și să posede noțiuni elementare de istorie, cultură și civilizație românească. Dacă națiunea română și statul român nu au dispărut, atunci identitatea națională, care este integratoare, trebuie promovată în educație. Identitatea nu trebuie ignorată sau blamată, ci promovată în educația realizată de statul român.

Cetățeanul fără identitate – un profil indezirabil în epoca turbulențelor și incertitudinii
România este o construcție istorică. Își poate permite ea să renunțe la propria identitate? Statul național a reușit o integrare exemplară a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate sau cultură, dar a făcut acest lucru pe baza respectării de către toată lumea a unor reguli și valori comune, nu prin segregare și izolare. România nu este o patrie facultativă pentru cetățenii români și nu pot fi concepute identități construite artificial, care să fie opozabile identității naționale.
Planul-cadru este proiectul educațional al României de mâine. El ne spune cum vrem să arate cetățenii acestei țări. După cum este creionat profilul dezirabil al absolventului, vom avea un cetățean fără identitate și orizont cultural. Rămân de neînțeles eliminarea cu totul a educației identitare din planul-cadru și desconsiderarea rolului Istoriei în formarea personalității umane, în înțelegerea și aprecierea, deopotrivă, a identității și diversității.
Un sondaj Gallup evidenția că, în lumea noastră, care a devenit una a crizelor și turbulențelor, a incertitudinii și războiului, a revizionismului și revanșismului, România se situează undeva în coada clasamentelor care reflectă patriotismul și atașamentul față de propria țară. Dorința națiunii de a-și apăra țara astăzi depinde de patriotism, de coerența și soliditatea ei, de educație. Iar în materie de educație suntem extrem de deficitari, pentru că marginalizăm Istoria, adică disciplina care formează identitatea, patriotismul, loialitatea față de țară.
Istoria, prin formarea identității și a reprezentărilor social-politice este importantă atât pentru securitatea națională, cât și pentru democrație. O națiune nu poate exista ignorându-și identitatea, trecutul, ar fi un suicid identitar, după cum nici democrația nu va fi viabilă dacă cetățenii nu au reprezentări și mentalități democratice. Până la urmă, ce se dorește de fapt: cetățeni fără legături cu istoria și tradițiile acestor locuri, fără patriotism și loialitate față de țară? Acesta este profilul dezirabil al românului de mâine, cetățeanul de nicăieri, dornic să meargă spre niciunde?

1. Problema marginalizării Istoriei în planul-cadru pentru gimnaziu

Proiectul planului-cadru pentru gimnaziu perpetuează criza școlii prin modul cum alocă bugetul de timp, discipline cu înalt caracter formativ, precum Istoria, fiind în continuare menținute cu un număr înjumătățit de ore, caz unic în istoria învățământului românesc și în Europa. Reducerea drastică a bugetului de timp va genera efecte negative în lanț: programele școlare vor fi reduse și „comprimate”, predarea va fi și ea, în mod fatal, tot mai schematică, eficiența învățării compromisă, iar abordarea de către profesori a temelor de istorie locală o iluzie perpetuă.
Miza redresării învățământului istoric este una foarte mare: modelul uman pe care vrem să-l construim prin școală, model care va influența modul cum va arăta lumea românească în viitor. Această criză a Istoriei este și o criză a coeziunii sociale, o criză a cetățeniei. Istoria este aceea care ne prezintă fundamentele civilizației umane, care ne ajută să înțelegem de ce suntem așa cum suntem, în România și în Europa. De aceea, Istoria are nevoie de două ore în învățământul general și obligatoriu, prin care orice absolvent de școală să rămână cu acele elemente esențiale despre patria sa și lumea din care face parte.
Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu, președinte al Societății de Științe Istorice din România, considera, în cadrul dezbaterii „De ce istoria în școală?”, că un răspuns cuprinzător la această întrebare trebuie să pornească „de la viziunea pe care o are societatea cu privire la rosturile educației școlare și la tipul de personalitate pe care-l considerăm dezirabil pentru România secolului XXI… Îndrăznesc să postulez faptul că între descreșterea interesului public pentru educație, reducerea numărului de ore alocat predării Istoriei și declinul spiritului civic din societatea românească a ultimilor ani există o corelație semnificativă și neîntâmplătoare, care este profund nocivă pentru societate în ansamblu. Pentru a putea însă realiza aceste îmbunătățiri, trebuie mai întâi ca societatea să creeze cadrul general pentru o bună educație istorică în școală.”
În discutarea bugetului de timp acordat istoriei ar trebui plecat de la criza produsă învățământului istoric de înjumătățirea orelor acordate acestei discipline în planul-cadru din ultimii 15 ani. O astfel de politică a fost nu numai dezastruoasă pentru educația noilor generații, care ajung să fie înstrăinate de trecut, dar ea nu are corespondent în Europa, ori în istoria școlii românești. Niciodată, în cei 150 de ani de învățământ modern românesc, Istoria nu s-a studiat în mai puțin de două ore pe săptămână. Nicăieri în Europa, astăzi, nu găsim o situație similară în acest sens. În Ungaria, Polonia, Marea Britanie, atenția acordată Istoriei contrastează spectaculos cu ceea ce se întâmplă la noi.
Din păcate, toate apelurile, memoriile, protestele, scrisorile deschise ale Academiei Române, organizațiilor profesionale, oamenilor de cultură, reprezentanților societății civile, sindicatelor și profesorilor de la catedră, în care s-a reclamat criza învățământului istoric, au rămas fără răspuns, situația agravându-se în timp. Școala nu mai formează conștiința istorică a noilor generații, care sunt lăsate pradă debusolării și indiferenței. Devalorizarea studierii sistematice și a cunoașterii istoriei naționale, precum și a istoriei în general, a produs deja o criză de identitate. Efectele acestei situații sunt vizibile astăzi, când se vorbește de ignoranța tinerilor în materie de istorie. Situația a fost analizată, în timp, de mari personalități ale istoriografiei și culturii române, de la regretatul aca­demician Florin Constantiniu la aca­demicienii Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Dinu C. Giurescu, Alexandru Zub. Domniile lor au arătat, cu argumente și dovezi copleșitoare, insuficiența orelor alocate Istoriei în gimnaziu și liceu, inconsistența programelor și deficiențele manualelor, modul dezastruos în care se învață Istoria la noi, față de statele Europei, consecințele nefaste ale acestei situații pentru educație și viitorul națiunii române.
Reducerea numărului de ore alocat Istoriei conduce la sărăcirea dramatică a cunoștințelor predate, atât sub raport cantitativ, cât și sub raportul complexității de prezentare a fenomenelor și a proceselor istorice. În condițiile unei asemenea crize de timp, există riscul proliferării predării de tip schematic, iar pentru elevi devine imposibil „să-si formeze o atitudine intelectuală critică, pentru a putea analiza și interpreta informația în mod eficient și responsabil, pentru a recunoaște complexitatea problemelor și a aprecia diversitatea culturală“ (art. 14 din Recomandarea 1283 a Consiliului Europei).
O politică educațională vizând reducerea capacității de judecată democratică a tinerei generații și de îndoctrinare prin discipline introduse abuziv poate facilita manipularea cu scopuri politice a istoriei, cum s-a întâmplat într-un trecut pe care nu-l dorim repetat.
Despre 25% din timp acordat profesorului prin curriculum nu mai vorbim, pentru că a fost o promisiune deșartă, astăzi neexistând niciun minut la dispoziția profesorului pentru abordarea istoriei locale, pentru prezentarea unor personalități sau a patrimoniului local. Devine imposibilă, prin noul plan-cadru, proiectarea unor teme de istorie locală de către profesori, în condițiile când timpul nu este suficient nici pentru parcurgerea integrală a programei.
Alocarea unei singure ore pe săptămână Istoriei reprezintă un act de politică națională prin care dovedim cel mai mic respect din Europa pentru propriul trecut. Acest statut marginal impus Istoriei a dus deja la un proces de alienare identitară a noilor generații, la un fenomen al dezrădăcinării acestora. Poate așa înțeleg designerii planului-cadru să respecte principiul enunțat în art. 3, lit. h din LEN nr. 1/2011, care reprezintă „principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român”.
De ce sunt necesare Istoriei două ore pe săptămână
Istoria are un caracter înalt formativ, ea asigurând educația pentru identitate și patrimoniu, pentru valorile umaniste, europene, precum și educația civică, estetică, economică, pentru cunoașterea și aprecierea altor culturi. Înțelegerea lumii actuale, pentru orice om, simplu cetățean sau lider politic, este condiționată de conștiința sa istorică. Istoria oferă un izvor prețios de experiențe tinerilor, util în înțelegerea lumii de azi și rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Ea este o inițiere în variate domenii, de la sociologie, politologie și artă militară la religie, arhitectură și științe.
Timp de 150 de ani, indiferent de regimul politic, Istoria a avut un statut special, explicabil nu numai prin funcția ei înalt formativă, dar și prin rolul avut în crearea statului național modern, prin formația de istorici a părinților fondatori ai României. În concepția întregii generații pașoptiste, Istoria reprezenta cartea de căpătâi: „Nația fără istoria patriei – sublinia hotărât Mihail Kogălniceanu – este pierdută între celelalte nații, streină chiar în pământul său, necunoscută de drumul pe care a umblat mai înainte și rătăcită în calea pe care a apucat acum”. Să nu mai fie de actualitate aceste aprecieri?
Istoria asigură cunoașterea și înțelegerea lumii, iar de acest lucru au nevoie toți oamenii, de la conducători politici la simpli cetățeni. Ea asigură orizontul cel mai larg cultural pentru cetățenii unei țări. Președintele american Barack Obama a fost criticat de unii experți pentru lipsa culturii istorice, aceștia arătând că erorile sale în materie de politică externă pleacă de la faptul că „nu înțelege cum funcționează lumea”. Altfel spus, o educație istorică deficitară poate avea consecințe grave la orice nivel social și politic.
Istoria este principala disciplină identitară. Ea este aceea care oferă un set de „ancore identitare”, fără de care indivizii și comunitățile nu ar ști cine sunt, de unde vin și, evident, nu ar putea nici proiecta planuri de viitor. Să mai spunem că identitatea servește integrării sociale și că favorizează comunicarea între indivizi și culturi? Predarea istoriei naționale și universale este fundamentală pentru formarea identității naționale și europene a tinerei generații. Noile generații nu pot fi educate ca viitori cetățeni de nicăieri, în indiferență și chiar dispreț pentru propria identitate. Forța educativ-formativă a istoriei este potențată de rolul ei integrator în ansamblul disciplinelor despre om și societate, ca și de faptul că ea modelează atât intelectul, cât și afectivitatea elevilor. Istoria formează atitudini, stând astfel la baza spiritului civic, a atașamentului față de comunitate, față de valorile naționale, europene și general umane. Istoria este extrem de importantă pentru ca societatea să devină mai tolerantă, mai democratică și mai adaptată la provocările realității înconju­rătoare.
Epistemologic, istoria este o știință integratoare. Fără ea, celelalte discipline socio-umane, de la sociologie și economie la psihologie și politologie, nu ar avea materia primă necesară elaborării și verificării teoriilor și modelelor lor. De fapt, întreaga experiență trecută a omenirii devine accesibilă datorită istoricilor. Nu trebuie uitat faptul că istoria oferă o imagine sintetică asupra realității, evidențiază conexiunile și reconstituie ansamblul. Nicio altă știință socio-umană nu are vocația integratoare a istoriei, care urmărește ansamblul unui proces istoric, al unei societăți, unind componentele diverse ale realității, de la economie și structuri sociale, la politică și religie. Apoi, istoria este o știință a complexității socio-umane, care oferă celor care o stăpânesc posibilitatea unei mai bune adaptări la exigențele realității actuale.
Pe plan cognitiv, studiul Istoriei aduce elevilor importante câștiguri, în ciuda prejudecății larg răspândite, conform căreia acest studiu nu ar avea legătură cu gândirea, ci cu memorarea mecanică a unui puhoi de date și fapte. Nimic mai fals! În realitate, studiul Istoriei implică toate operațiile gândirii, de la analiză și comparație la sinteză, abstractizare și generalizare.
Tot ea asigură dezvoltarea limbajului și antrenarea memoriei, precum și dezvoltarea ima­ginației, toate aceste procese cognitiv-superioare fiind antrenate de studiul istoriei, cu efecte dintre cele mai benefice pentru psihicul tinerilor și formarea personalității lor. Nu ai cum să cunoști și să înțelegi fenomene și procese istorice, să studiezi cauzalități, consecințe și interde­pendențe, să re­constitui complexe realități social-politice și econo­mice, culturale și militare fără folosirea intensă a gândirii. Istoria este o reconstituire a trecutului bazată pe gândire, așa cum un detectiv trebuie să folosească logica în rezolvarea cazurilor sale.
De ce este atât de greu de înțeles că studierea și interpretarea faptelor și proceselor istorice se realizează pe baza folosirii tuturor operațiilor gândirii? De ce nu se știe că memoria, ca proces psihic, are un caracter inteligibil, rațional, logic? Că, spre exemplu, memoria și inteligența se sprijină reciproc, se ajută și se completează una pe alta? Că studiul Istoriei implică din plin limbajul și comunicarea, însușirea unei vaste terminologii și formarea competenței narative? Sau că același disprețuit studiu al istoriei dezvoltă imaginația reproductivă, prin care reconstituim realitatea, pornind de la descrieri verbale, fără contactul cu reproduceri concrete? Să mai spunem că prin imaginația reproductivă se lărgește foarte mult bagajul de cunoștințe și se permite soluționarea de variate probleme? Designerii planului-cadru nu cunosc aceste aspecte care fac din Istorie o disciplină a gândirii reflexive, autonome, creative?
Scopul învățării istoriei este formarea conștiinței istorice. Jörn Rüsen arăta că prezentul devine inteligibil și experiența proprie dobândește o perspectivă în viitor numai prin formarea acestei conștiințe istorice, presupunând, la rândul ei, formarea competențelor percepției, interpretării și orientării istorice. În acest proces sunt permanent antrenate toate operațiile gândirii.
– Pentru formarea competenței percepției istorice este necesară o prezentare a materialului istoric, care să stimuleze interpretările, să permită comparațiile și, nu în ultimul rând, să prezinte alteritatea trecutului în raport cu experiența prezentului.
– Competența interpretării istorice reprezintă abilitatea de a indica un înțeles acestui trecut în contextul prezentului. Ea impune antrenarea elevilor în înțelegerea construcției întrebărilor, formarea și verificarea ipotezelor, analiza materialului istoric și aplicarea critică a modelelor interpretative.
– Competența orientării istorice reprezintă capacitatea de a da un sens propriei experiențe în cadrul culturii istorice dobândite. Ea face referire la experiența și problemele prezentului, care au un potențial educativ important în formarea judecății istorice.
Aceste competențe fundamentale necesită însă timp și programe adecvate. Putem forma competențele înjumătățind timpul acordat Istoriei? Au calculat designerii planului-cadru timpul necesar formării competențelor în cauză și a condițiilor minim necesare? Dacă cineva își imaginează că aceste competențe pot fi realizate printr-o oră pe săptămână, înseamnă că este complet rupt de realitatea didactică.
Toate aceste aspecte ne determină să solicităm imperativ MEN revizuirea de către ISE a proiectului planului-cadru pentru gimnaziu, prezentarea și dezbaterea lui în același timp cu proiectul planului-cadru pentru liceu și acordarea importanței cuvenite componentei identitare.
De asemenea, solicităm alocarea a două ore săptămânal pentru studiul Istoriei, la toate clasele de gimnaziu, pentru realizarea obiectivelor înscrise în documentele-suport ale planului-cadru și a profilului dezirabil al elevului la terminarea gimnaziului.
Prof. Constantin TOADER,
Colegiul Economic Ion Ghica, Brăila
Prof. dr. Ștefan AFTODOR,
Președinte Filiala Brăila a Societății de Științe Istorice din România
Prof. Valeriu PARTENE,
Președinte SIB „Gheorghe Caranica”, Brăila
Prof. Marius NISTOR,
Președinte FSE „Spiru Haret”