Aflând din diverse surse de informare directe, sau din media, despre un gest sau un cuvânt nepotrivit pe care, într-un moment neinspirat, un dascăl l-a făcut sau rostit, ne putem aduce aminte de schiţa lui I. L. Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă“. În această scriere este conturat portretul profesorului Marius Chicoş Rostogan, „distinsul pedagog absolut“, ocazie de a ne înfăţişa un om frustrat, cu o atitudine duplicitară, obedient cu superiorii ierarhici şi drastic cu elevii săi, pe care îi jignea, îi desconsidera şi asupra cărora revărsa multe dintre frustrările sale curente. Deşi nu este de dorit, desigur, astfel de cadre didactice există şi în societatea de astăzi. Probabil la fel se întâmplă şi în alte meserii: unii oameni au chemare pentru ceea ce fac, alţii doar se află întâmplător acolo.
Pe de altă parte, şcoala este mereu una nouă. Această constatare decurge din faptul că generaţiile care vin, cu specificitatea lor, adaptate la schimbările din societate, fac mereu din şcoală o şcoală nouă: altfel de oameni, alte aşteptări, moduri diferite de relaţionare interpersonală. Şi, de ce nu, la vremuri noi, oameni noi?! Dar oare părinţii îşi doresc pentru copiii lor pedagogi noi?
Da, fără niciun dubiu, îşi doresc pedagogi bine intenţionaţi, diferiţi de cel descris în schiţa lui Caragiale. Cu siguranţă, îşi doresc pentru copiii lor dascăli pregătiţi profesional la cele mai înalte standarde, care se menţin mereu la curent cu tendinţele din educaţie, dascăli care să preda elevilor despre încrederea în sine, dincolo de orice altceva, cum este la modă să spunem acum. Şi, mai departe, este dezirabil ca aceştia să aplice metode moderne de învăţare, să fie deschişi la dialog, dincolo de timpul de la clasă, de timpul de muncă, ori, când este cazul, să răspundă la mesaje, să dea OK-ul la tot felul de experienţe de viaţă, pentru a susţine comunicarea didactică cu rol educativ, în mod continuu. Notele pe care le acordă în evaluare trebuie să fie mereu mari, de încurajare. Discuţiile cu părinţii e cazul să fie laudative la adresa elevului, astfel încât nu doar respectul de sine al copilului să fie susţinut, ci şi al părintelui său, care de aceea şi-a rupt din timp să vină până la şcoală. Dar, dincolo de orice, dascălul trebuie să fie modest, aşa cum ştim că îi stă bine unui profesor după imaginea Domnului Trandafir, care era pentru elevii săi un model de bunătate sufletească.
De curând, opinia publică din România a aflat despre rezultatele Studiului Internaţional privind Procesul de Predare-Învăţare –
TALIS 2013, realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), ca o aplicaţie în 33 de ţări privind aspecte legate de economie şi educaţie. Conform rezultatelor acestui studiu, profesorii români, alături de cei din Malaysia, au declarat că se simt bine pregătiţi atât în specialitate, cât şi din punct de vedere pedagogic. Pe ultimele locuri se află dascălii din Japonia şi Finlanda, ţări în care profesorii se consideră mai slab pregătiţi. Nimic rău în asta – este toată lumea de acord. Numai că la testările PISA, aplicate elevilor tot de OCDE, rezultatele sunt slabe pentru România (locul 45 din 65 de ţări) şi Malaysia (locul 52) şi incomparabil mai bune pentru Japonia (locul 7) şi Finlanda (locul 12). Iar părinţii îşi doresc, pe bună dreptate, rezultate bune pentru copiii lor la testări, inclusiv la cele tip PISA.
Cum este deci posibil ca profesori bine pregătiţi să-i formeze atât de îndoielnic pe elevii lor? De unde apar problemele? Ca de obicei, mai multe puncte de vedere sunt posibile. O primă perspectivă ar putea fi aceea a pedagogului descris de Caragiale. Poate unii dintre profesori sunt duplicitari, în sensul că se autoidentifică drept bine pregătiţi, pentru a crea o imagine favorabilă în faţa superiorilor ierarhici, dar în fapt nu-şi dau interesul pentru a-i ajuta pe elevii lor să înveţe cele necesare, ba chiar se poartă rău cu aceştia.
O altă situaţie ar putea fi aceea a dascălului de bună calitate, precum cel descris de Sadoveanu, un om dăruit meseriei sale. Se presupune că el face tot ce îi stă în putinţă pentru a-i susţine pe elevi în dezvoltarea lor, dar condiţiile de învăţare nu sunt dintre cele mai bune, altele sunt greutăţile pe care le întâmpină la şcoală.
Între cele două extreme, fiecare dintre noi va identifica multe alte cazuri, desprinse din realitatea sistemului de învăţământ.
O întrebare se impune însă: cum să fie pedagogul de şcoală nouă? Ce abilităţi ar fi necesare pentru ca rezultatele muncii sale să fie dintre cele mai bune? Nu ştim exact cum funcţionează sistemele de învăţământ din Japonia sau din Finlanda, cum este posibil plusul de valoare adus prin educaţie, astfel încât elevii lor sunt aşa de bine cotaţi la testele PISA. Ştim însă că orice om îşi doreşte să obţină rezultate bune la locul său de muncă.
Din raportul citat, aflăm că profilul profesorului din învăţământul gimnazial din România este dat de următoarele date: 69% din profesori sunt femei, cu o vârstă medie de 42 de ani, 69% sunt angajaţi cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu o experienţă de 16 ani în medie în activitatea de predare, 66% au absolvit studii universitare de licenţă, iar 26% au absolvit studii universitare de master (TALIS 2013, Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare, www.rocnee.eu/Files/Raport_national_TALIS_2013.pdf, p.14).
Dar, din datele menţionate, putem deduce că sunt întrunite toate premisele ca rezultatele aşteptate privind performanţele elevilor să fie posibile: pregătire academică şi pedagogică, experienţă în predare, continuitate şi predictibilitate la locul de muncă. Atunci mai rămâne să reflectăm asupra întrebării: cum să fie pedagogul de şcoală nouă?
Prof. dr. Cristina Ştefan
Colegiul Naţional „Spiru Haret“ – Bucureşti