Articolul abordează relația dintre părinți și școală în contexul societății actuale și analizează sursele blocajelor care intervin în această diadă educațională pe baza studiilor celor mai recente din domeniu. În final, sunt prezentate câteva exemple de bune practici prin care se optimizează această relație esențială pentru evoluția armonioasă a personalității elevilor.

Școala românească se confruntă cu un val de schimbări atât la nivel legislativ, cât și în practica educațională, determinând astfel necesitatea unei înțelegeri mai aprofundate a acestora, iar apoi elaborarea unor strategii care să faciliteze adaptarea stilului educațional la transformări. Una dintre modificările ce generează nedumerire este modificarea Statutului Elevului la secțiunea de sancțiuni atât pentru ciclul primar (capitolul V, secțiunea 1, articol 16, alineat 8), unde se ­afirmă că nu se pot aplica sancțiuni la acest nivel școlar, cât și pentru celelalte nivele de în­vățământ pentru care procedura este mo­dificată, presupune mai multe etape și solicită o argumentare mai solidă a deciziilor de sancționare. La o primă lectură, aceste schimbări par a fi un dezavantaj pentru profesorii care sunt descurajați să parcurgă un astfel de demers pentru a sancționa o conduită neadecvată, pe de o parte, nota vizibilă a statutului fiind ac­centul pe drepturile elevului mai mult decât pe obligații, pe de alta. Însă, aceste modificări înțelese în asociere cu prevederile contractului școlar pe care părinții trebuie să îl semneze la început de ciclu școlar, conturează două direcții pe care schimbările legislative le aduc: 1) o responsabilizare mai mare a familiei pentru participarea activă la educația copilului; 2) o obligație a școlii de a întări relația cu familia copilului pentru a armoniza activitatea instructivă la nevoile acestuia. În toate perioadele istorice a fost nevoie ca părintele să comunice cu școala pentru a ajuta la procesul de evoluție a copilului, însă în prezent, în mod paradoxal, deși există atâtea dispozitive și programe care pot să faciliteze comunicarea, se pare că această relație parcurge o perioadă de impas sau un hiatus social. Articolul de față își propune să prezinte câteva dintre sursele blocajelor de comunicare dintre familie și școală, pe baza cercetărilor re­cente, apoi expune exemple bune de practici educaționale din diverse sisteme de învățământ prin care se optimizează această comunicare esențială pentru o dezvoltare armonioasă a copilului.

Experiența personală de la catedra de învățământ primar și liceal, completată cu discuțiile de la cabinetul de consiliere, evidențiază câteva surse ale blocajelor în comunicarea dintre familie și școală. Astfel, apariția refuzului comunicării dintre părinți și profesori poate avea la bază o serie de cauze psihologice:

1. Anxietatea și insecuritatea socială: unii părinți pot experimenta ei înșiși an­­xietatea socială sau pot prezenta o lipsă a încrederii în sine, ceea ce îi determină să evite contactul cu autoritățile, inclusiv cu profesorii. Aceștia pot simți un disconfort afectiv în prezența profesorilor și, prin urmare, evită interacțiunea din tea­mă de a fi judecați sau criticați.

2. Sentimentul de vinovăție sau rușine: o parte dintre părinți pot simți rușine sau vinovăție din cauza eșecului personal pe care îl percep în îndeplinirea aș­teptărilor sociale cu privire la rolul lor în educația copilului. Dacă un copil are dificultăți academice sau de comportament, părinții se pot simți responsabili și, pentru a evita confruntarea cu aceste probleme, pot refuza comunicarea.

3. Experiențe negative anterioare: pă­­rinții care au avut experiențe negative în trecut cu școala (fie în propria lor educație, fie în relațiile anterioare cu profesorii) pot dezvolta o atitudine defensivă sau de evitare a întâlnirilor cu profesorii. Aceste experiențe pot genera o neîncredere profundă față de sistemul educațional și, implicit, față de profesorii copiilor lor, cărora le transmit reprezentarea lor la nivel subliminal sau manifest.

4. Diferențe în stilurile de comunicare: unii părinți pot avea dificultăți în a-și ex­­prima punctele de vedere, ceea ce generează o teamă de a fi greșit înțeleși sau de a nu avea un vocabular adecvat pentru a discuta despre educația copiilor lor. Ca urmare, părinții preferă să evite comunica­rea decât să riște o situație stânjenitoare.

5. Negarea problemelor: în fața unor probleme legate de comportamentul sau performanța academică a copilului, unii părinți preferă să evite realitatea și să re­fuze orice discuție despre aceste dificultăți. Acest mecanism de apărare, numit „negare“, îi poate împiedica să participe activ la procesul educațional al copilului.

6. Reprezentarea asupra rolului părinților în educație: o parte dintre părinți consideră că educația academică este exclusiv responsabilitatea profesorilor. Această convingere determină refuzul de a se implica și comunica cu profesorii.

7. Conflicte cognitive sau valorice: di­­ferențele de valori și principii între pă­­rinți și profesori pot fi surse de blocaje în comunicare. Dacă părinții nu împărtășesc viziunea educațională sau metodele utilizate de profesori, pot refuza să co­munice, considerând că opiniile lor nu vor fi respectate sau luate în considerare.

8. Supraprotecția față de copil: părinții care sunt excesiv de protectori față de copiii lor pot vedea orice critică sau ob­servație din partea profesorilor ca un atac la adresa copilului sau o ofensă personală la adresa lor. În acest caz, evită discuțiile pentru a proteja copilul de po­tențiale critici sau sancțiuni.

9. Lipsa de competențe de gestionare a conflictelor: în unele cazuri, părinții nu au abilitățile necesare pentru a gestiona situațiile conflictuale sau tensionate cu profesorii. De teama escaladării conflictului, aceștia preferă să evite complet comunicarea.

10. Epuizarea psihologică (burnout-ul parental): stresul și epuizarea legate de viața cotidiană (muncă, îngrijirea co­­piilor, alte responsabilități) consumă energie emoțională sau mentală a părinților care simt că nu mai au resurse pentru a se angaja într-un dialog cu profesorii. Epuizarea psihologică poate duce la evitarea implicării în problemele școlare ale copilului.

11. Diferențe de așteptări: părinții și profesorii pot avea așteptări diferite cu privire la rolurile lor în educația copilului. Pe de o parte, părinții pot considera că profesorii sunt responsabili exclusiv de educația academică, iar profesorii pot simți că părinții nu se implică sufficient, pe de alta.

12. Lipsa timpului: atât părinții, cât și profesorii pot avea programul încărcat, ceea ce duce la lipsa timpului necesar pentru întâlniri sau discuții regulate, ceea ce îngreunează colaborarea eficientă.

13. Lipsa de transparență: uneori, școlile nu oferă suficiente informații pă­­rinților despre progresul academic al copiilor sau despre activitățile școlare, ceea ce poate duce la frustrare și neîncredere.

14. Mentalitatea tradițională: în une­le cazuri, există încă o percepție tradițională conform căreia școala este autoritatea supremă în educația copilului, iar implicarea părinților este minimă. Acest lucru poate duce la o lipsă de dialog și cooperare.

15. Lipsa resurselor și a sprijinului: în unele școli, există lipsuri de resurse (cum ar fi consilieri școlari sau platforme de comunicare) care ar facilita o mai bună colaborare între familie și școală.

16. Schimbările frecvente în sistemul educațional: modificările constante în curriculum, examene sau politicile educaționale pot crea confuzie atât pentru părinți, cât și pentru profesori, ceea ce îngreunează comunicarea eficientă și colaborarea.

Pentru a depăși aceste blocaje, este esențial să existe canale de comunicare deschise, clare și accesibile, precum și o atitudine de cooperare și respect reciproc între toate părțile implicate.

La nivel internațional există diverse tipuri de abordări ale îmbunătățirii relației dintre părinți și profesori, scopul fiind de a promova o înțelegere comună a rolului școlii și familiei în educația copiilor. Aceste practici vizează să sporească conștientizarea părinților cu privire la activitatea profesorului la clasă, la rolul sprijinului familial în performanțele școlare și la modul de gestionare a comportamentelor neadecvate ale copiilor. Articolul prezintă câteva dintre cele mai eficiente modalități de stimulare a comunicării dintre familie și școală în procesul de învățământ:

1. Întâlniri regulate între părinți și profesori (Parent-Teacher Conferences), care urmăresc discutarea progresului academic și comportamental al copilului; clarificarea așteptărilor școlare și prezentarea metodelor de disciplină, precum și a modului în care familia poate sprijini activitatea profesorului și dezvoltarea elevului acasă. În SUA și Canada, întâlnirile semestriale individuale între părinți și profesori sunt folosite pentru a discuta rezultatele academice, comportamentele și măsurile necesare pentru îmbunătățirea situației copilului. În Marea Britanie există întâlniri regulate în care părinții primesc rapoarte detaliate și sunt consultați despre strategii de sprijin acasă.

2. Ateliere pentru părinți (Parent Work­shops). Școlile din diverse țări organizează ateliere și sesiuni de formare pentru părinți, în care aceștia sunt educați despre rolul lor în sprijinirea profesorilor și în gestionarea comportamentului copilului. Scopul acestor întâlniri te­matice este de a îmbunătăți comunicarea și colaborarea dintre părinți și profesori. Spre exemplu, în Finlanda se organizează sesiuni pentru părinți privind rolul educației sociale și emoționale, subliniind importanța colaborării părinților cu profesorii pentru bunăstarea copilului. În Australia, școlile desfășoară ateliere de formare despre disciplină po­zitivă, cooperarea între casă și școală și înțelegerea procesului educațional.

3. Comunicații digitale și platforme de colaborare. În multe țări, școlile folosesc platforme digitale care facilitează comunicarea zilnică dintre părinți și profesori. Aceste instrumente includ mesaje, rapoarte electronice și notificări care țin părinții la curent cu activitatea copiilor la școală și oferă transparență în privința măsurilor disciplinare aplicate. În Franța se utilizează platforme educaționale, precum Pronote, pentru a transmite părinților rapoarte despre note, absențe și comportament. În SUA sunt utilizate aplicații precum ClassDojo pentru a facilita o colaborare constantă între profesori și părinți, prin mesaje și feedback zilnic despre comportamentul și progresul academic al copilului.

4. Consiliile de părinți (Parent Advisory Councils), care implică părinții direct în procesul decizional al școlii prin consilii consultative care lucrează alături de instituție pentru a îmbunătăți mediul de învățare și pentru a colabora la formularea măsurilor disciplinare. O astfel de abordare este în Canada, unde sunt consilii de părinți care colaborează cu profesorii pentru a dezvolta strategii de intervenție și susținere a elevilor, inclusiv în ceea ce privește măsurile disciplinare. În Germania, consiliile de părinți sunt folosite pentru a discuta despre politica școlară și pentru a contribui la deciziile privind gestionarea comportamentelor elevilor și măsurile punitive adecvate.

5. Parteneriate școală-familie-comunitate (School-Family-Community Partnerships). Multe sisteme internaționale încurajează formarea de parteneriate între școli, familii și comunitate pentru a sprijini educația copiilor și a gestiona comportamentele problematice. Aceste inițiative includ programe de voluntariat, activități comune și implicarea comunității în educația civică și morală a co­­piilor. În SUA, programul Parent University din anumite state oferă cursuri pentru părinți privind cum să colaboreze eficient cu profesorii și să susțină performanțele copiilor la școală și acasă. În Japonia, școlile organizează „zile deschise ale clasei“, în care părinții pot asista la lecții și pot înțelege direct metodele de predare și de gestionare a disciplinei.

6. Programe de mediere și soluționare a conflictelor. În unele țări, atunci când apar conflicte sau tensiuni între părinți și profesori, școlile implementează programe de mediere care oferă un cadru neutru pentru a discuta nemulțumirile și pentru a ajunge la soluții. Scopul acestor programe este de a reduce tensiunile și a îmbunătăți relația dintre părinți și profesori prin discuții deschise și respect reciproc. În Italia și Spania, programele de mediere școlară sunt utilizate pentru a gestiona situațiile de neînțelegere dintre părinți și profesori în mod constructiv, înainte de escaladarea conflictelor.

Practicile internaționale prezentate reflectă o abordare colaborativă și integrată între părinți, profesori și comunitate, care poate contribui semnificativ la îmbunătățirea rezultatelor academice și comportamentale ale elevilor. Scopul acestor tehnici este de a conștientiza im­­portanța sprijinului parental, de a clarifica rolul profesorilor și de a stabili măsuri comune și eficiente pentru gestionarea comportamentului neadecvat al elevilor într-un mod care să stimuleze dezvoltarea lor educațională și personală.

Într-o lume în continuă schimbare, cheia unei educații eficiente nu este doar în sălile de clasă, ci în construirea unor punți solide de comunicare între mediul familial al elevului și mediul educațional. Relația dintre familie și școală este fundamentul care stă la baza dezvoltării armonioase a personalității elevului. Fără acest parteneriat, elevii sunt blocați între aștep­tări greu de atins și neînțelegeri, potențialul lor real rămânând neexplorat. Este esențial ca părinții să treacă de la statutul de spectatori în educația copiilor lor la cel de actori implicați, iar profesorii să nu fie doar exponenți ai unui sistem formal, ci adevărați parteneri în această călătorie. Precum spune zicala africană, „pentru a educa un copil este nevoie de un întreg trib“, în societatea actuală tribul începe de la familie, continuă cu școala pentru a se desăvârși în comunitate.

Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului