Creatorii autentici caută nu numai să emită idei, ci și să militeze pentru ele, și chiar să reușească, pe cât posibil, să le pună în operă. În domeniul științelor juridice, România a avut în această privință o serie de „idealiști înfăptuitori” care au rămas în istoria dreptului și a relațiilor internaționale prin contribuții excepționale la promovarea unor proiecte și valori fundamentale. Este cazul, de pildă, în perioada interbelică, lui Nicolae Titulescu (1882-1941), implicat în dinamica și organizarea păcii, îndeosebi sub egida Societății Națiunilor, sau cel al lui Vespasian V. Pella (1897-1952), fondatorul dreptului inter­național penal și promotorul proiectului unei instanțe interstatale, menită să judece și să pedepsească infracțiunile contra păcii și omenirii, obiectiv desăvârșit prin Tratatul de la Roma din 1997 privind înființarea Curții Penale Inter­naționale (CPI). În continuarea unor aseme­nea tradiții și în contextul marilor (re)deschideri din ultimele decenii ale științei și culturii românești spre creația și cultura universală, sunt așteptate noi prezențe, tot la fel de remarcabile precum altădată, în peisajul juridic mondial. Desigur, într-o eră a mondializării și tendințelor de unifor­mizare, afirmarea specificului juridic propriu în con­sonanță cu diversitatea și dinamica globală dobândesc o importanță absolută. Din păcate însă, semnele unor asemenea evoluții rămân destul de anemice, ca, de altfel, în toate domeniile, și, de aceea, orice pas înainte făcut în această direcție se cuvine salutat și consemnat.
Totuși, pe măsura timpului și pe cea a posibilităților, unele împliniri prevestesc și hrănesc speranțele sporirii contribuțiilor românești la creația juridică mondială. Un exemplu din ce în ce mai evident îl reprezintă implicarea școlii românești de dreptul mediului în dezbaterile științifice și demersurile juridice internaționale de anvergură, cu contribuții proprii semnificative. După ce, în luna mai a.c., Bucureștiul a găzduit Conferința Mondială a Asociației Internaționale de Drept Penal (AIDP) cu tema Protecția mediu­lui prin dreptul penal, cu o puternică rezonanță asupra procesului de afirmare a acestui nou domeniu de reglementare juridică și cercetare științifică, iată că acum juriștii români sunt angrenați în derularea unui proiect de importanță mondială, deopotrivă pentru gene­rațiile de azi și mai ales pentru cele viitoare, cel al unui Pact internațional privind dreptul omului la mediu, de genul celor două pacte din 1966, adoptate sub egida ONU și având ca obiect drepturile civile și politice și, respectiv, drepturile social-economice și culturale.
Este vorba deci de cel de-al treilea pact internațional privind drepturile omului, care ar completa pe cele două de acum 50 de ani, în lumina progreselor dreptului internațional al mediului. Elaborat în cadrul Centrului Interna­țional și de Drept Comparat al Mediului (CIDCE) din Limoges (Franța), din al cărui Consiliu de Administrație subsemnatul are onoarea să facă parte din 1998, documentul reprezintă punctul culminant al unor eforturi de decenii depuse cu consecvență de „echipa Prieur”, după numele distinsului profesor francez – personalitate mon­dială a științei dreptului mediului. Ideea și demersurile unui document internațional de sinteză, reprezentativ, care să impună și să defi­nească, în deplinătatea semnifi­cațiilor sale, dreptul uman fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic în cadrul sistemului mondial al drepturilor omului au deja istoria lor.
În plan internațional și în numeroase țări, inclusiv în România, dreptul la mediu este recunoscut. Astfel, în 2015, 147 de state intro­duseseră în constituția lor măsuri privind protecția mediului. Numeroase declarații adoptate de organisme internaționale reprezentative consacră recunoașterea unui drept al omului la mediu; cea mai faimoasă dintre ele rămâne Declarația de la Stockholm privind mediul uman din 1972, potrivit căreia „omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și la condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare. El are îndatorirea solemnă de a proteja și de a ameliora mediul pentru generațiile prezente și viitoare” (principiul 1).
Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor (1981) îl proclamă în articolul 24, iar Protocolul de la San Salvador (1988), adițional la Convenția americană a drepturilor omului, cu­prinde dispoziții asemă­nătoare. Declarația de la Rio privind dezvoltarea durabilă (1992) îi adaugă noi semnificații și îi consolidează statutul juridic. La nivel european, Conferința privind conservarea naturii, organizată la Strasbourg în 1970 de Con­siliul Europei, a propus elaborarea unui protocol la Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care să garanteze fiecăruia dreptul de a se bucura de un mediu sănătos și nedegradat. Documentul trebuia să consacre dreptul de a respira un aer și a bea o apă ferite în mod rezonabil de poluare, dreptul de a se proteja împotriva zgomotelor exce­sive și alte vătămări și dreptul la un acces rezonabil la litoral, la câmpie și la munte. Această propunere a fost reluată, fără rezultat, de o recomandare din 1973 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Un proiect de acest gen a fost elaborat și de profesorul Steiger, în același an, sub forma unui protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Într-un studiu realizat în 1977 pentru Societatea franceză de drept al mediului, profesorul J.P. Jaqué a propus, la rândul său, inserția dreptului la un mediu care să nu pună în pericol sănătatea umană, fie în Carta socială, fie prin consolidarea dreptului la sănătate în Convenția europeană a drepturilor omului. La 30 sep­tembrie 2009, Adunarea Parlamentară a Con­siliului Europei a reclamat, de asemenea, un protocol adițional în același sens.
Totodată, în pofida absenței unor dispoziții specifice privind mediul în Convenție, numeroase decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) au recunoscut o atingere a unui drept legat indirect de protecția mediului. Așa se face că, dacă în 1991 CEDO declara că protejarea mediului este în mod manifest legitimă conform interesului general, în 2009, prin hotărârea din cauza Tătar c. României, s-a ajuns la consacrarea dreptului de a se bucura de un mediu sănătos și protejat. Carta socială europeană a Consiliului Europei a condus, la rându-i, la recunoaș­terea dreptului la mediu ca o componentă a dreptului la sănătate. În fine, sistemul interamerican al drepturilor omului a contribuit și el, mai lent și mai reținut, dar consecvent, în acest sens.
Încununând aceste preocupări și realizări, Protocolul se vrea a codifica toate reglementările de până acum, într-un ansamblu complet și coerent, care să permită o viziune integratoare a perspectivelor naționale, regionale și mondiale asupra problematicii respective, contribuind major la consacrarea și garantarea dreptului uman la mediu.
În același timp, se oferă astfel posibilitatea unor noi impulsuri, deopotrivă în plan juridic și în cel al acțiunii practice, spre dezvoltări corespunzătoare.
Cele 26 de considerente ale Preambulului prezintă o sinteză convingătoare a motivelor și rațiunilor unui atare demers, în frunte, pe de o parte, cu constatarea că atingerile aduse mediului, care afectează în mod necesar întreaga omenire, sunt adesea însoțite de violări directe sau indirecte ale drepturilor omului, în special ale dreptului la viață, dreptului la sănătate, la respectarea vieții private, familiale și a domiciliului și dreptului la libertatea de opinie și de expresie, și că anumite atingeri aduse drepturilor omului sunt acompa­niate de distrugeri ale mediului, iar pe de altă parte, că există un ansamblu de documente internaționale care îl consacră în mod dispersat și parțial ca un drept prin excelență transgene­rațional și transfrontalier. În concluzie, devine „necesară recunoașterea dreptului uman la un mediu sănătos într-o convenție internațională”.
Prima parte a Protocolului preconizat se referă la obligațiile generale aferente protejării dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, respectiv: îndatorirea de protecție, un nivel ridicat de protecție, ameliorarea acesteia, îndatorirea de prevenție, inclusiv de prevenție transfrontalieră, evaluarea de mediu, dreptul la măsuri de protecție, repararea prejudiciului ecologic, dreptul la educare și formare în materie de mediu, libertatea de opinie, dreptul la informare sau dreptul la participare efectivă la procesul de luare a deciziilor în domeniul mediului, iar rezultatele consultării publicului să fie luate în considerare. Astfel, libertatea de opinie (art. 11) ar presupune dreptul la libera opinie și de expresie în materie de mediu; apărătorii mediului nu pot fi urmăriți, arestați, deținuți ori exilați în mod arbitrar; statele trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a proteja exercitarea drepturilor fundamentale de către orice individ sau orice grup atunci când lucrează la promovarea protecției mediului. Protecția perenă implică faptul ca orice proces de dezvoltare să integreze protecția perenă a mediului „în vederea asigurării drepturilor generațiilor prezente și viitoare” (art. 21).
Deosebit de semnificative apar, în acest context, prevederile art. 10 referitoare la Dreptul la educație, conform căruia „Orice persoană are dreptul la educație și la formare în materie de mediu, de la învățământul primar până la cel superior, precum și în cadrul formării continue”.
Ca elemente noi se adaugă, în sistemul drep­tului la mediu, dreptul la apă potabilă și la sanitație și, respectiv, dreptul de a avea acces la alimente sănătoase și nutritive în cantitate suficientă (dreptul la alimentație).
Un rol important este acordat în acest context solidarității, nediscriminării și protecției perene.
Cooperarea internațională vizează, cu precă­dere, asistența reciprocă, notificarea catastro­felor, dreptul persoanelor în caz de catastrofă, drepturile deplasaților din motive de mediu și limitarea drepturilor recunoscute de Pact în situații extra­ordinare.
În privința controlului aplicării documentului preconizat, sunt prevăzute mecanisme și instrumente recunoscute în sistemul ONU în atari domenii.
Propunerile românești au vizat o serie de modificări și completări la nivelul considerentelor și în planul obligațiilor generale referitoare la impactul schimbărilor climatice, poluarea aerului și justiția de mediu, inclusiv cea climatică, astfel încât să se consolideze sistemul dreptului funda­mental la mediu și să se creeze premisele ca în viitorul apropiat să se dezvolte noi componente ale sale, precum dreptul la climă propice sau dreptul la un aer de calitate, favorabile sănătății umane și menținerii echilibrelor ecologice.
Adoptarea unui atare document, deschis semnării tuturor statelor membre ONU ori al oricăreia dintre instituțiile sale specializate, având ca depozitar forumul mondial al statelor, ar reprezenta un moment crucial în dezvoltarea dreptului internațional al drepturilor omului, în general, și cel al dreptului la mediu, în special. S-ar crea astfel premisa conceptual-juridică funda­mentală a unei solidarități depline, pe de o parte, intra- și între generațiile umane, iar pe de altă parte, între acestea și celelalte forme de viață de pe planeta noastră.
Elaborat din inițiativa, cu contribuția majoră și sub coordonarea „patriarhului” dreptului mediului, profesorul emerit Michel Prieur, proiectul Pactului poartă amprenta „laboratorului de idei” reprezentat de CIDCE care, de-a lungul anilor, a animat o vastă activitate de cercetare științifică, cu participarea a numeroși specialiști din lumea întreagă, printre care și cei din România.
Din această perspectivă, documentul propus înaltelor foruri competente spre analiză și adoptare constituie rodul unor experiențe și reflecții comune, în proporții personale diferite, dar reunite într-o sinteză reprezentativă pentru nivelul de dezvoltare a științei juridice în materie. Lista cosemnatarilor cuprinde nume de rezonanță ale specialiștilor, alături de M. Prieur figurând, printre alții, M. Serres, membru al Academiei Franceze, M. Delmas-Marty, profesor la College de France, profesorii universitari: J.P. Beurier, J. Morand-Deviller, J. Untermaier ș.a.
Și, cu voia Dvs., nu ultimul pe listă, semnatarul acestor rânduri.