Ministerul Educaţiei Naţionale şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei au încheiat consultarea publică asupra proiectelor de programe şcolare pentru clasele V-VIII în primul rând cu uşurare, în sensul că „o făcurăm şi p-asta”,   adică a fost îndeplinită cu bine o cerinţă care ţine şi de reglementare, şi de corectitudine, aşadar democraţia a înregistrat un nou triumf. E alt subiect de ce o fi atât de necesar ca programele şcolare să constituie nişte opere colective, izvorâte din mii şi mii de capete producătoare de amendamente la o sumă de proiecte (precum altădată, altceva, izvora din mii şi mii de piepturi). Vorba e că, odată dezbătute larg şi apoi definitivate strâns, programele au devenit aplicabile. Concomitent, au început să li se vadă insuficienţele, care de acum nu mai pot fi subliniate decât sub forma unor dezamăgiri, a unui sentiment al inutilităţii şi poate a unor critici în cerc. Toate se fac prudent, din cauza nesiguranţei pe care o dă priceperea doar în linii mari (nu în amănunt) în domeniul căruia îi aparţine o anume programă, precum şi din cauza complexării (bazate tot pe cunoaştere vagă) în faţa excluderii, la o exprimare mai altfel, de pe linia tendinţelor şi din categoria de „colegi” cu oamenii deveniţi importanţi ca purtători de idei în temă sau pe lângă.
Şcoala oscilantă între generalitate şi accidental
Programele tocmai create sunt pline de noutăţi, nu atât ca atare, cât mai ales ca viziune, ca abordare. Din câte se vede din conţinuturile lor şi din modalităţile de rezolvare pe care le oferă, rezultă că pentru programele nou create a numi, a preciza, a delimita, a pune ceva undeva este considerat ca ţinând de vulgar şi de înapoiat. Drept urmare, prin aceste programe, apelul este la identificare, la soluţii alternative, la opţiune, la experienţe proprii, la lumea familiară, la comparaţii, deci la o permanentă mişcare între generalitate şi accidental. De aici provine o anume senzaţie de neîmplinire, de „mai trebuie ceva”.
Este adevărat, noile programe deschid posibilitatea vehiculării unor vorbe frumoase şi angajante, precum eficientizarea învăţării, comportament empatic cultural şi intercultural, conduită exemplară, dezvoltarea competenţelor şi managementul carierei (chiar dacă referirea este abia la nivel de gimnaziu). Apar trimiterile la obligatoriile şi frecvent confundatele între ele transdisciplinaritate şi interdisciplinaritate. Enumerarea căilor de abordare considerate moderne poate continua, pentru că largheţea conceptelor şi dezinvoltura vehiculării termenilor se dovedesc generoase, adică permit să se spună orice despre orice.
Neajunsuri în sensul insuficienţei li se găsesc programelor şcolare în privinţa educării şi formării pentru valori morale, pentru drepturile omului, pentru stări cum ar fi depresie, furie, frici (la plural, după cum e moda, probabil pentru fixarea ideii că lumea de azi este permanent şi în general ostilă), pentru nediscriminare după identitate de gen, etnie, rasă, naţionalitate, religie, categorie socială, dizabilitate, orientare sexuală. Toate apar scrise şi spuse în orice context ca necesităţi „la pachet” ale educării şi formării, adică tocmai bine ca să arate a stereotip şi să devină bune de ignorat de la sine, cu sensul „să fie acolo la ei”.
Patriotismul nu are loc în programă
În schimb, nu este băgată în seamă de către critici şi comentatori lipsa din atmosfera programelor devenite actuale a sublinierii modelelor şi valorilor naţionale. Lipsesc raportări, după specificul fiecărei discipline de învăţământ, la repere autohtone, la utilitatea practică a lucrurilor învăţate la şcoală pentru lumea din imediata apropiere, adică pentru lumea în care elevii chiar trăiesc zi de zi. Drept urmare, pericolul care deja şi-a făcut loc este ca prin şcoala cu atitudinile pe care le dezvoltă şi cu programele ei să fie înlocuită o lume falsă, exterioară şi inutilizabilă, aşa cum era dată până acum de planuri, programe, manuale şi lecţii, cu o altă lume falsă,
de asemenea exterioară şi inutilizabilă, de data aceasta, prin concepte şi raportări.
Învăţătura despre câte ceva (mai ales, fundamental) şi despre câte cineva (mai ales, de referinţă) raportat la ţară şi educaţia legată de ţară sunt ocolite sau, în orice caz, dacă totuşi apar cumva, abordarea lor nu se face ca atare, ci într-o pretextată integrare cu obiectivitate. Scoase (la propriu) din contextul lor instituţional, programele şcolare în discuţie nu au în ele nimic prin care să fie identificate ca aparţinând sistemului de învăţământ românesc. Ele sugerează în ansamblu o recitire bagatelizată şi fragmentară a evoluţiei ştiinţei în domeniile clasice ale învăţăturii date de şcoală. Informaţia este înlocuită cu impresia, părerea ţine locul cunoaşterii, educaţia se regăseşte în ceva morală, alocală şi atemporală.
În general, din şcoala noastră de azi lipseşte educaţia localizată, pentru ţară, pentru apartenenţă, identitate. Sub acest aspect, şcoala ţine să arate că se adaptează la realitatea lumii din jur, a cărei atitudine o preia şi o perpetuează ca învăţătură.
„Educaţie” prin propagandă şi vigilenţă
Se dezvoltă în schimb educaţia inversă. Nu este o educaţie neapărat antinaţională; aşa ceva nu se mai poartă, nu mai dă rezultate. Cultivate acum sunt înstrăinarea, negarea ca înţeleasă de la sine, lipsa de încredere. Se poartă o educaţie păguboasă, ale cărei forme de exprimare sunt contrarea promptă bazată pe vigilenţă, suspectarea altei intenţii decât cea arătată, demonstrarea faptului că partea plină a paharului este tot o parte goală, arătată printr-o fraudă, printr-o deturnare a atenţiei. După necesităţi, apelul este la persiflare dusă până la jignire sau la acuzare, la speculaţie forţată şi travestită în comparaţie convenabilă, la categorisire foarte restrânsă. Totul este aplicat cu mijloacele vechi (doar actualizate) ale propagandei. De exemplu, dintre tendinţe şi exprimări de actualitate, digitalizarea procesului de învăţământ este asociată cu şcoala făcută la „coada vacii” şi cu profesorii care-i învaţă carte pe copiii ţăranilor, consideraţi incompatibili cu mijloacele moderne. Tot aşa, unei iniţiative de susţinere a absolvenţilor de top i se găseşte echivalent, prin speculaţie, în nişte facilităţi acordate pentru condamnaţii la detenţie. La fel, o pronunţare academică (inevitabil, „scorţoasă”) este ponegrită. Scopul tuturor reacţiilor de acest fel este „demascarea”, punerea la punct pe loc, fără a-i lăsa celui vizat (individ, instituţie, autoritate
a statului etc.) timp să respire, drept să zică şi el ceva, posibilitate de a avea dreptate sau de a-şi sesiza singur aberaţiile, excesele.
Florin ANTONESCU