Un Minister/ministru ca oricare altul

5 sus-2Nu ştiu cu ce idei a venit actualul ministru al Educaţiei în scaunul din strada ştiută. Trăim în democraţie şi miniştrii sunt „produse politice” sau, mai recent, „produse tehnocratice”. Se mai adaugă faptul că în ultimii ani în Berthelot, în scaunul de la parter sau de la etaj au fost mai ales ingineri. De ani buni nu am mai văzut un ministru venit de la o universitate din Bucureşti sau din ţară (sau, dacă a fost vreunul, şi-a dat repede demisia şi a plecat) şi având, eventual, şi ceva comun cu domeniul ştiinţelor cognitive. Aşa o fi trebuind să fie, mi-am zis eu împăcat cu mine. ~n fond, nu profesia, diploma omului contează, ci ideile generale despre educaţie şi, eventual, consilierii, şi poate şi directorii din minister, câţi or mai fi, dacă sunt ascultaţi şi dacă mai au altă expertiză decât aceea de funcţionar care-şi conservă postul.
Recentele dezbateri despre planul-cadru au avut rolul lor, se pare, iar ministrul Adrian Curaj, cel puţin formal, a avut meritul de a da putinţa organizării lor. Ceea ce a ieşit din această „putinţă” e greu de contorizat. Cineva mă invita recent la un exerciţiu: imaginaţi-vă, mi s-a spus, că Spiru Haret ar fi avut această idee a dezbaterii… Fireşte, era mai mult o glumă. Istoric şi obiectiv vorbind, o asemenea variantă nu putea fi luată în calcul atunci, deşi lucrurile nu sunt mult diferite nici azi, fiindcă cel care va decide în cele din urmă va fi tot ministrul, care va ţine sau nu cont de ideile apărute în dezbateri.
Dar ce a arătat până la urmă dezbaterea?… Mai întâi, un gen de încrâncenare cu care societatea românească e obişnuită. Şi emiterea unui şir de adevăruri, pe care majoritatea celor care le-au emis le-au considerat absolute, unice, salvatoare etc. Adevăruri care veneau fie din partea celor care voiau „modernizarea” curriculumului cu orice preţ, inclusiv prin introducerea de noi discipline de studiu, „europene”, deşi o recomandare UNESCO cerea explicit ca acestea să nu fie introduse ca discipline de studiu separate, ci ca module în cuprinsul altor discipline, fie din partea celor pentru care componenta identitară, „istorică” a educaţiei şi a planurilor-cadru devenea esenţială într-un timp în care prea repede se trece peste această dimensiune, ontologică în fond, a fiinţei umane… Ceea ce a lipsit şi unora, şi altora a fost tocmai ceea ce se clamează ca fiind o componentă dorită a educaţiei de azi: gândirea critică. Unii pastişau modele străine, alţii rămâneau încremeniţi într-un proiect mai vechi, căruia nu suportau să-i aducă niciun fel de ameliorări. S-au rostit, de altfel, cu acest prilej şi cuvinte mari, s-a evocat Constituţia, s-a vehiculat şi tema noului colonialism etc. „Postmoderniştii”, „pastişatorii” care s-au concentrat asupra acestei dimensiuni a curriculumului au pornit de la o realitate: o anume atitudine a generaţiei tinere (stimulată, în fapt!) faţă de tot ce înseamnă „trecut”, dezinteresul declarat şi refuzul valorilor consfinţite istoric, a responsabilităţilor crescute în timp. Postmoderniştii aveau în felul lor dreptate, căci lumea de azi pare a ne oferi tuturor acest derutant spectacol: o trăire intensă, acapara­toare a prezentului, a unui prezent „cool”. Totul pare a fi devenit „cool” azi: lecţii „cool”, profesori „cool”, colegi „cool”, haine „cool”. Dincolo de asta însă, puţine lucruri mai încap într-o realitate aparent de necuprins şi tot mai standardizată. E o reprezentare a unui prezent care pare a umple deopotrivă toate dimensiunile temporalului: trecut, prezent, viitor. Şi atunci ce nevoie mai avem de atâta istorie?!… Şi de ce atâta literatură?!… Ne trebuie informatică!… Ne trebuie „Educaţie pentru… cetăţenie democratică!”
Aceasta a fost, se pare, bătălia. Curios este faptul că în această bătălie va pierde până la urmă limba română. Din câte se pare, în varianta care va fi în cele din urmă semnată de ministru (în principiu, Varianta 1), istoriei i se vor da până la urmă două ore la clasa a V-a şi a VIII-a şi câte o oră la clasele a VI-a şi a VII-a, în vreme ce Româna va rămâne însă cu patru ore la clasa a V-a, iar minunatele noi discipline vor rămâne mai departe în planul-cadru ca discipline separate, graţie unor ONG trezite cu această ocazie dintr-o letargie şi nepricepere îndelungată, dar graţie şi unui director din Minister „foarte european” şi „foarte democratic”.
Aproape nimeni nu a putut să înţeleagă (gândirea critică, bat-o vina!) că în traseul gimnaziului clasa a V-a este o clasă specială. N-au folosit la nimic vocile profesorilor din Arad, Galaţi, Mureş etc., argumentele în memoriile trimise de aceştia, argumente pe care probabil nici nu le-au parcurs cei interesaţi. De altfel, ca de obicei, mai nimic nu pare a se fi învăţat din toată cerneala scursă pe hârtie acum, ca şi în ultimii ani. Senzaţia repetabilă e că aproape nimeni nu ascultă pe nimeni în spaţiul public românesc, triumfând la nesfârşit monologul. Doar dacă vocea e „de-a noastră”, ei bine, doar aşa ea „contează!”. O dovadă clară o constituie modul în care acest Minister (nu-i mai dau numele complet, fiindcă e inutil şi oricum mai nimeni nu-l mai ţine minte după atâtea schimbări), ca şi acest ministru de altfel, a reacţionat de-a lungul anilor şi continuă să reacţioneze faţă de fel de fel de semnale apărute în mass-media, nu neapărat în media aproximativă şi senzaţională, care de altfel domină societatea românească, ci a celei care este într-o anume măsură de specialitate. N-am văzut de ani de zile un răspuns dat de acest Minister măcar unui singur text/semnal/anchetă publicate de Tribuna Învăţământului. Dar de ce mă mir?!… Mai toate instituţiile româneşti au dobândit cu vremea o aroganţă „democratică” incredibilă. Cu alte cuvinte, nu le pasă!… Un gen de autarhie feudală s-a instalat cu o forţă de neimaginat până mai ieri.
De aceea poate nici Ministerul Educaţiei ca instituţie nu se dovedeşte a fi până la urmă decât tot un minister ca oricare altul, deşi se ocupă de o chestiune atât de importantă precum educaţia unei naţiuni. Îşi schimbă din când în când organigrama, face din când în când o „rotaţie” a cadrelor, a şefilor adică, iar când se schimbă ministrul, singurul lucru neclar va fi doar ce specialitate a Politehnicii bucureştene va fi absolvit noul ministru. Adrian Curaj, ultimul politehnician din Casa Şcoalelor, urmaşul lui Spiru Haret, cum le place unora să-l invoce la nesfârşit pe unul dintre ctitorii şcolii moderne româneşti, nu pare a ieşi prea mult din tipare, deşi bunele sale intenţii nu pot fi deocam­dată puse sub semnul îndoielii. Bune intenţii însă au mai avut alţi câţiva miniştri, dar n-au avut determinare, iar noi, cei de pe margine, am rămas cu ochii în soare. Şi cu bunele intenţii.
Adrian COSTACHE
P.S. De la una la alta. Cândva mi-a plăcut matematica. De aceea poate m-am bucurat „rezolvând” cu nepotul meu de clasa a V-a un exerciţiu cumva netipic. Mărturisesc că atâta cât pot eu evalua ceva din… matematică, exerciţiul nu era chiar uşor. Dar iată-l: „Diferenţa a două fracţii zecimale este 30,2. Mărind descăzutul cu 256,43 şi scăzătorul cu 173,25, obţinem alte două fracţii zecimale. Calculează diferenţa dintre acestea”.
Ceea ce mi s-a părut interesant aici a fost modul indirect în care se obţine rezolvarea. Am avut cu acest prilej şi o discuţie despre cât de importantă este analiza datelor unui exerciţiu/ale unei probleme. Până şi formularea mi s-a părut „decentă” din punctul de vedere al limbii române.
Dar câtă astfel de matematică „decentă”, şi obligând la asocieri, se găseşte prin manualele de matematică ale copiilor de casa a V-a?!… Ne poate spune cineva?!…