Dincolo de vremuri şi de curente, Vasile Voiculescu rămâne unul dintre marii scriitori ai literaturii române. Medic, şi-a văzut profesia ca pe o misiune de înaltă vocaţie morală, ca pe o jertfă pentru binele semenilor săi. I-a tratat și i-a oblăduit pe cei în suferinţă, bătând satele şi plasele cu piciorul, cu un spirit de sacrificiu exemplar, uitându-se pe sine, adânc uman, profund creştin. A trăit ca un eremit, îmbrăcat în haina spirituală a smereniei, într-o intensă asceză a iubirii, obiectivată pe plan existențial în dragostea de oameni și de Dumnezeu, iar, pe plan estetic, într-un fulminant har al cuvântului și al creației. A fost doctor de trupuri şi de suflete, fără patima arginţilor. Mare poet, la început sub zodia ortodoxismului, a scris „Poeme cu îngeri” şi cicluri poetice memorabile precum „Destin”, „Urcuş”, „Întrezăriri”, „Veghe”, poezia lui evoluând spre abstragere şi esenţializare, cu o rară putere, plastică şi conceptuală, a verbului de a exprima profunzimea şi necuprinderea gândului poetic într-o transfigurare lirică singulară în poezia românească. Aventura poetică voiculesciană culminează în capodopera „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”. A fost, în acelaşi timp, un mare prozator, scrierile lui desfăşurându-se pe o coordonată parabolică, esoterică şi simbolică. Între prozele de rezistenţă scrise de medicul-scriitor se numără: „Ultimul Berevoi”, „Şarpele Aliodor”, „Capul de Zimbru”, „Lostriţa”, „Pescarul Amin”. O tulburătoare parabolă creştină, de inspiraţie paulinică, este romanul postum „Zahei Orbul”.
Cel care a dus o viaţă de sacrificiu din iubire pentru semeni a avut parte de un sfârşit de martir. A fost aruncat în închisoare de regimul stalinist al deceniului şase, la 74 de ani, şi a ispăşit timp de patru ani, între 1958 şi 1962, „vina” iubirii de Hristos, apartenenţa la gruparea de reflecție și trăire creştină „Rugul Aprins”. Cu sănătatea şubrezită, marele scriitor nu a mai supravieţuit, în libertate, în grele condiţii, decât un an. Vasile Voiculescu – poet român de geniu, martir al iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
Ne stăruie în memorie şi reînvie autoportretul poetului, sculptat în marmura cuvintelor ca o efigie a spiritului liber, ca un chip al iubirii peste timpuri şi eternităţi:
„Mi-am făurit o bătrâneţe bravă:
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii ţărcuind şirag,
Un chip uscat de pajişte firavă.
În pieptul liber, bântuită navă
De al talazurilor vălmăşag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.”
Şi tot astfel un sonet din capodopera liricii lui:
„Te miri că nu scot gheara să-mi sfâşii bârfitorii?
Unde-ai văzut tu leul vânând gândaci sau poame?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbătătoarea-i carne s-aţine sacra foame.
Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea,
Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,
Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea?
Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,
Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;
Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:
Căci stihurilor mele le dau alte destine,
Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine.”
La 26 aprilie 2018, se împlinesc 55 de ani de la trecerea lui la Domnul, printre îngerii pe care i-a cântat. (Sorin Ivan)
