Managementul strategic promovat de actuala echipă ministerială ridică multe întrebări şi impune o revedere a ceea ce înseamnă arta pregătirii, planificării şi realizării reformei Educaţiei, cu atât mai mult cu cât se doreşte materializarea unei ample reforme în doar câteva luni. Urmărind câţiva gânditori clasici, vom observa că Alfred Chandler înţelegea strategia drept o „determinare a scopurilor şi obiectivelor pe termen lung ale unei organizaţii şi alocarea resurselor necesare pentru a le atinge”, în timp ce James Quinn o definea drept „un model sau plan, care integrează într-un tot coerent scopurile majore ale organizaţiei şi etapele acţiunii”. Cum domnul ministru Mircea Dumitru a avut extrem de multe iniţiative strategice în ultima vreme, ar fi bine de ştiut că orice strategie trebuie să desemneze o ţintă, să fixeze câteva repere generale şi să ofere un cadru pentru gândire şi acţiune. Strategia este aceea care, atunci când există, ne împiedică să ne disipăm eforturile în multiple direcţii. Cum arată, din această perspectivă, gândirea strategică a ministerului condus de domnul Dumitru? Aş observa, în primul rând, că această gândire îşi propune prea multe, enorm de multe obiective şi ţinte pe termen lung, încât tot sistemul educaţional se va transforma în şantier. Este un risc care nu poate fi neglijat şi asupra căruia am dori să insistăm. Bunăoară, aflăm că domnul ministru îşi doreşte ca elevii să-şi facă temele pentru acasă la şcoală, un „after school” altfel, adică fără finanţare, care nu poate fi implementat în condiţiile lipsei infrastructurii şcolare. Şi atunci, de ce lansăm acest subiect acum, doar pentru a arăta că avem planuri măreţe? Ce rost are să vorbim toată ziua despre ceea ce ne dorim, fără a prezenta o listă de priorităţi pentru acest foarte scurt mandat? Spre exemplu, am dori să vedem preocupări legate şi de buna desfăşurare a procesului de învăţământ, de asigurarea manualelor la timp şi pentru toţi elevii, de asigurarea finanţării sistemului. Oare printre atâtea dorinţe mărturisite presei nu-şi puteau face loc şi unele precum alocarea a 6% din PIB Educaţiei şi de a vedea toate manualele pe băncile elevilor încă de la începutul anului şcolar? Dacă ministerul este efectiv înconjurat de probleme grave şi presante, dacă timpul se scurge nemilos, de ce se acordă importanţă doar unor teme filozofice, de genul căutării fericirii în spaţiul şcolar?
Din ceea ce a întreprins până acum echipa ministerială rezultă că se ignoră un principiu foarte vechi al strategiei, care arată că nu putem şi nu trebuie să dorim să încercăm totul, pentru că ar fi extrem de costisitor şi nu am ajunge nicăieri. De altfel, domnul Mircea Dumitru a afirmat în mod public că nu doreşte să iniţieze ctitorii reformiste, că nu dispune de timpul necesar schimbărilor radicale. Cu toate acestea, vedem că se întâmplă exact contrariul celor afirmate, de la organizarea unor concursuri care bulversează anul şcolar la modificarea LEN. Se pare că agenda domnului ministru pentru aceste ultime trei luni de mandat este mai lungă decât veacul, de vreme ce se lucrează la un pachet legislativ privind învăţământul dual, precum şi la Codul Etic. Numai că o reformă multilateral împrăştiată, bazată mai mult pe senzaţii, impresii şi dorinţe, nu are cum să producă efecte pozitive, să rezolve probleme reale, să amelioreze situaţia tot mai precară a învăţământului. Din păcate, ne îndreptăm spre irosirea de timp şi resurse, într-o nouă reformă-fulger, fără cap şi coadă.
Care este logica organizării unor concursuri pentru „reprofesionalizarea” experţilor?
De 23 de ani avem reforme pe bandă rulantă, unele cu o finanţare internaţională extrem de generoasă. Rezultatele obţinute până acum? Nu se cunosc, pentru că nimeni nu doreşte să facă bilanţuri şi evaluări. În schimb, fiecare nou ministru, odată ajuns în post, iniţiază încă o reformă, pe care şi-o imaginează a fi altfel, deschide noi şantiere, accesează noi programe cu finanţare externă. În acest context, un caz deosebit de ciudat îl prezintă organizarea de către minister a unui concurs pentru ocuparea posturilor de directori în învăţământul preuniversitar. Scopul principal ar fi reprofesionalizarea directorilor. Numai că, graţie puzderiei de programe derulate până acum, România a devenit de ani buni ţara experţilor în management şcolar. Este de neînţeles cum a descoperit doamna secretar de stat Monica Anisie nevoia reprofesionalizării unor manageri, prin obligarea lor de a participa la un concurs improvizat în mare grabă, când nici nu s-a uscat bine cerneala ministerială de pe atestatele lor de experţi. Pe de altă parte, nici domnul ministru Mircea Dumitru nu a prezentat încă studiile, anchetele şi analizele, reclamaţiile societăţii civile, ale părinţilor şi elevilor, prin care să se pună în discuţie incompetenţa managerială a tuturor directorilor din România, prin care să se demonstreze că absolut toţi aceşti directori ar trebui urgent reprofesionalizaţi din cauza incompetenţei lor manifeste. Cum imensa majoritate a directorilor face deja parte din Corpul Naţional al Experţilor în Management, numărând în prezent peste 23.000 de membri, cum acest corp a fost organizat de către minister, înseamnă că directorii au primit chiar din partea ministerului statutul de profesionişti. Atunci, de ce acelaşi minister, care i-a investit ca experţi manageri, simte acum nevoia să organizeze un concurs pentru „reprofesionalizarea” unor directori deja profesionalizaţi? Nu echivalează acest nou concurs cu anularea tuturor programelor de profesionalizare din ultimul deceniu, care pot fi privite astfel drept timp pierdut şi bani aruncaţi pe fereastră? Să înţelegem că domnul ministru nu mai recunoaşte atestatele acordate de ministerul pe care îl conduce? Foarte misterios este şi mecanismul profesionalizării în două-trei luni, printr-un concurs cu subiecte şi reguli contestabile. Dacă programele de profesionalizare desfăşurate ani la rând sunt considerate ca fiind nule şi neavenite de către actuala conducere a ministerului, de ce ar fi considerat acest concurs ca fiind o adevărată reprofesionalizare în masă şi peste noapte a managementului din preuniversitar? Domnul ministru îşi imaginează că se poate realiza profesionalizarea printr-un simplu concurs desfăşurat în timpul anului şcolar, deşi acest obiectiv nu a putut fi atins după decenii de programe speciale ale ministerului, extrem de costisitoare? Înainte de a declanşa reprofesionalizarea 2.0, domnul ministru nu ar trebui să ancheteze eficienţa cheltuirii de către minister a fondurilor pentru profesio­nalizarea managementului Educaţiei?
Să mai vedem câteva nedumeriri legate de strategia reformei prin concursuri, pusă în operă de către echipa ministerială. Astfel, dacă numirile politice reprezintă o ilegalitate, acest lucru trebuie constatat şi dovedit faptic, nu presupus. Înainte de depolitizare, am dori să vedem care sunt probele domnului ministru privind politizarea de către inspectorate a numirilor de directori, în condiţiile în care aceste inspectorate au fost depolitizate recent prin concursuri organizate de către minister, chiar la minister. Sau inspectoratele nu au fost depolitizate? Dacă aceasta este realitatea, atunci depolitizarea trebuie operată de sus în jos, de la minister şi inspectorate la directori. Altfel spus, dacă reprofesionalizarea şi depolitizarea erau atât de dorite, acestea nu ar fi trebuit să înceapă cu ministerul? Să înţelegem că ministerul este o oază de apolitism şi profesionalism într-un deşert de incompetenţă şi activism politic? Apoi, acuzaţia privind politizarea şcolilor este făcută pe bază de bănuieli şi presupuneri sau pe baza unor dovezi concrete privind numirea directorilor de către organizaţiile judeţene ale partidelor politice? Domnul ministru are dovezi privind nivelul politizării numirilor de directori? Acest nivel să fie de 5%, de 35% sau este de 100%, cum lasă să se înţeleagă? Dacă inspectoratele au făcut înainte de începerea anului şcolar numiri politice, ministerul nu ar trebui să demită conducerile acestora pentru că au încălcat legislaţia? Dacă ministerul nu aplică sancţiuni, nu înseamnă că lipsesc dovezile? Cum inspectoratele reprezentă ministerul, în situaţia în care şi-au permis să facă numiri politice, răspunderea nu aparţine şi forului tutelar, care a dormit şi n-a vegheat la respectarea legalităţii? Dacă inspectorii nu au fost numiţi politic, ci au obţinut funcţiile prin concursurile desfăşurate recent, de ce ar fi trebuit să facă hatârul politicienilor, când nu aveau obligaţii faţă de aceştia? Dacă concursurile organizate de către minister nu au fost în măsură să depolitizeze inspectoratele, de ce noile concursuri, organizate tot de către minister, ar reuşi această performanţă în cazul şcolilor? Poate lămuri domnul ministru, cu argumente puternice, această situaţie?
Dacă „şcoala este în primul rând pentru elevi şi despre elevi”, dacă grija pentru elevi este reală, nu clamată ipocrit, nu ar fi trebuit evitată bulversarea procesului de învăţământ prin concursuri improvizate? De ce conducerea superprofesionistă a ministerului nu a organizat corect licitaţiile de manuale din acest an şi nu s-a achitat de obligaţia editării tuturor manualelor la timp? Care sunt măsurile concrete luate pentru rezolvarea problemei manualelor pentru clasa a IV-a? Criza manualelor se rezolvă profesionist prin cârpeli, explicaţii şi improvizaţii?
Reprezintă asigurarea tuturor manualelor încă din această toamnă o prioritate pentru domnul ministru? Dacă respectarea legii este atât de dorită, domnul ministru nu ar fi trebuit să înceapă cu asigurarea tuturor manualelor pentru ciclul primar şi cu organizarea unor concursuri publice pentru funcţionarii din minister, prin care aceştia să probeze că au capacitatea de a conduce eficient sistemul de învăţământ? Cum arată managementul educaţional promovat de către leadershipul ministerului? Care este opinia domnului ministru despre criza manualelor, despre managementul fostului director CNEE, domnul Silviu Cristian Mirescu, despre fraudele de la licitaţii şi despre întârzierea noului curriculum? Cum pot profesio­niştii din minister să reprofesionalizeze şcolile peste noapte, când aceştia nu se pot achita de obligaţiile din fişa postului? Când vom vedea reprofesiona­lizarea CNEE prin examene extrem de corecte şi transparente? Să înţelegem că interesul elevilor este acela de a nu avea manuale? Tot interesul elevilor este acela de a avea bulversat anul şcolar, pentru că directorii şi profesorii au fost obligaţi să se implice în concursurile ad-hoc? Nu sunt dovezi de lipsă de profesionalism şi de transparenţă neanunţarea concursurilor din timp şi organizarea lor în mod diletant? De ce domnul ministru afirmă că nu se pot organiza concursuri „foarte corecte sau transpa­rente” la vară? O astfel de afirmaţie nu înseamnă a face procese de intenţie unei echipe ministeriale despre care nu ştim nimic în acest moment? Sau domnul ministru consideră că numai domnia sa poate organiza concursuri „foarte corecte sau transparente”? Din păcate, dincolo de bunele intenţii, incontestabile, priorităţile enunţate de către domnul ministru Mircea Dumitru nu par a se potrivi cu urgenţele momentului, legate în primul rând de asigurarea manualelor şi a desfăşurării normale a procesului de învăţământ. Sperăm că domnul ministru nu consideră reprofesionalizarea şi depolitizarea, prin pertur­barea anului şcolar şi neglijarea altor probleme, drept priorităţile absolute ale mandatului.
Imposibila reformă a celor o mie şi una de obiective
Din cele arătate până acum nu dorim să se înţeleagă că suntem contestatari vehemenţi ai concursurilor sau diverselor experimente ale mini­s­te­rului, care, în definitiv, poate face orice doreşte. Ceea ce intenţionăm este semnalarea nocivităţii unei strategii greşite, a fracturilor de logică în ceea ce se afirmă uneori, precum şi divorţul dintre vorbe şi fapte. Spre exemplu, ministerul nu poate pretinde că nu va iniţia reforme, pentru ca în practică să demareze mari proiecte, fără pierderea credibilităţii şi fără ridicarea unor întrebări privind legitimitatea şi seriozitatea măsurilor în cauză. Este greu de crezut că se va construi ceva durabil prin ignorarea prio­rităţilor şi deschiderea unui mare număr de şantiere reformiste. Dacă ne preocupă elevul, trebuie să-i asigurăm întâi manualele, apoi ne vom gândi cum să organizăm şcoala, pentru ca el să fie fericit în acest spaţiu. Înainte de a dori profesionalizarea fulgerătoare a managementului, ar trebui să vedem cum au fost cheltuiţi banii pe programele de profesionalizare derulate până în prezent, dacă scopurile au fost atinse şi deconturile justificate. Abia după cunoa­şterea rezultatelor produse de sumele imense cheltuite pe aceste programe, după analiza eficienţei lor în teren, ministerul poate iniţia noi experimente. În fine, poate că nu sunt de dorit acele concursuri în care funcţia creează organul, în care de dragul dovedirii post-factum a eficienţei portalului MONMedu, spre exemplu, realizat prin programul „Creşterea calităţii sistemului educaţional preuniversitar din România prin implementarea de instrumente moderne de management şi monito­rizare”, să se ajungă la bulversarea anului şcolar. Când îţi propui o mie şi una de ţinte, dar nu reuşeşti să abordezi problemele curente, acest lucru se numeşte inadecvare, rupere de realitate, onirism ludic. Şi astfel, nu este de neglijat riscul ca în curând să se spună despre această reformă, precum în epitaful lui Richelieu, că binele a fost făcut rău, iar răul a fost făcut cu desăvârşit profesionalism.
Prof. Constantin TOADER