Documentul „Codul cadru de etică al personalului didactic din învățământul preuniversitar“ nu a surprins, iar emiterea lui prin Ordin de ministru îi conferă valoare administrativă. Învățământul, ca sistem profesional, se bazează pe norme, rezultate dintr‑un ansamblu de principii teoretice însușite de profesori pe parcursul pregătirii inițiale de specialitate. Orice slujitor al școlii se consideră competent în măsura în care conștientizează conduita în consonanță cu conceptele pedagogice, psihologice, metodice ce stau la temelia prestației didactice. S‑ar deduce că odată asimilate, aceste norme n‑ar mai trebui readoptate sub chipul unor coduri dintr‑o terapie care să trateze amnezia. Nevoia adoptării recentului „Cod cadru“, mi se pare semnalul unui impas în relațiile dintre factorii implicați în procesul de educație pe de‑o parte și între școală și societate pe de altă parte.
În al doilea rând, „codul“ fiind un reper „cadru“, treapta de asimilare a sa trebuie urmată de aplicare „în spirit“, prin bunele practici didactice la condițiile fiecărei unități de învățământ. Aici, Regulamentul de ordine interioară va reprezenta planul strategic de acțiune ce va avea în vedere și problemele spinoase din sfera de răspundere a cadrelor didactice, a elevilor, a părinților.
Societatea românească de azi se arată din ce în ce mai eterogenă și cu potențiale surse de conflict. Școala resimte toate distorsiunile. Ele impietează mediul educativ, dar soluționarea multora cade tot pe umerii școlii, cel puțin pentru generația în formare, dacă vrem ca școala să rămână „principalul factor de educație și cultură în societate“. Codul însumează un ansamblu de îndatoriri și restricții, justificate numai în interdependența lor și în capacitatea de a pune în ecuație toți factorii implicați în procesul de instrucție: personalul didactic, în primul rând, elevii, pe aceeași linie, partenerii, începând cu familiile copiilor, instituțiile de ocrotire și celelalte organisme cu atribuții în asigurarea ordinii și securității sociale. Raza de acțiune a unui cod de etică școlară nu trebuie limitată la perimetrul instituției, nici la intervalul temporal al orelor de curs din incintă. Codul poate rămâne literă moartă, chiar literă de lege, dacă nu va genera mentalități pe măsura intențiilor sale educative.
Două soluții contrastante nocive
Statisticile privind starea învățământului românesc, evaluările de la testarea națională și examenul de bacalaureat, discuțiile în jurul planurilor‑cadru și al curriculumului obiectelor de învățământ ne pun în față două situații de contrast: abandon școlar încă din parcursul general‑obligatoriu, pregătire superficială și eșec în masă la evaluări pentru multe școli, în special rurale și de la periferia orașelor, față de clase unde elevii frecventează conștiincios, dar mai și apelează, tot în proporție mare, la meditații particulare plătite, în bună parte cu aceeași profesori cu care învață la clasă. Cel de‑al doilea fenomen l‑am numit învățământ gonflabil, pentru că mi se pare cu multe goluri, dacă pentru același volum de cunoștințe sunt necesare mai multe ore de parcurs, față de cele dimensionate la clasă. Să înțelegem că nu ne referim la necesitatea naturală a muncii independente, prin efectuarea temelor pentru acasă, ci tot la un studiu, ca la școală, asistat de profesor pe cheltuiala proprie a elevului. Este vorba tot de materiile cu multe ore la clasă, cu un volum de cunoștințe accesibil, fără a cere aptitudini speciale: muzicale, arte plastice, coregrafice sau alt gen de cerințe neincluse între obiectivele generale și operaționale ale muncii profesorului cu clasa.
Sunt anomalii de a căror remediere este responsabilă școala, dar nu singura și a căror etică atinge nu numai personalitatea cadrului didactic. Școala înregistrează niște consecințe, însă nu toate cauzele germinează în spațiul ei.
Abandonul școlar, frecvența și pregătirea sincopate sunt cauzate de starea materială și culturală precară a numeroase familii, ajunse în stare de sărăcie și nesiguranță a viitorului. În mentalitatea unora, școala iese dintre factorii care asigură un statut social dorit, dar nici integrarea într‑un climat de ordine, disciplină, considerație față de celălalt și față de muncă nu intră în codul de conduită cotidiană. Asemenea atitudini viciază procesul de instrucție, devin cazuri și fenomene care perturbă ambianța școlară și sfidează persoana cadrului didactic pe măsură ce elevul trece prin ciclurile școlare. Este de întrebat aici cum să recuperăm elevul, dar și cum să asigurăm autoritatea, prestigiul cadrului didactic pentru a nu deveni el însuși victima unui afront înjositor.
Mania meditațiilor particulare contra cost, la materiile cu pondere de ore la clasă, la care, de regulă, se susțin testări finale, se dau teze, nu reprezintă, în esență, o considerație pentru instituția școlară și sistemul organizat de pregătire. Se vede aici subminat criteriul de eficiență didactică în dublă ipotază: al profesorului și al elevului. Profesorul este incapabil să realizeze obiectivele lecției, sau să le epuizeze, iar elevul este incapabil să le asimileze la clasă, apoi să le aprofundeze prin studiu individual, acasă, singur, cu manualul ori alte lucrări ajutătoare. Intervine, pentru remediu, grija excesivă a părintelui, care‑i dublează elevului orele de la școală, și așa numeroase, cu ore la domiciliu, cu profesorul, același sau altul, care‑și probează virtuțile pe același traseu școlar, dar poate cu un interes mai motivat și, poate, cu o gamă de exerciții ceva mai diverse, deși, inerent, repetitive.
Într‑un asemenea cerc de lucru pot intra atât elevi cu dificultăți în pregătirea școlară, ca să aibă șansa promovării, fie elevi de nivel mediu sau de frunte, ca să aibă siguranța menținerii în clasament. Dacă meditatorul este același profesor de la clasă, ținta va fi atinsă, iar nivelul va fi confirmat cu siguranță la teză și, probabil, la proxima testare națională. Ne întrebăm dacă fără asemenea proptele, elevul n‑ar fi ajuns la aceleași rezultate, printr‑un efort propriu de aceeași durată?
Pregătirea asistată, pe un traseu deja parcurs, este o muncă redundantă, care, dacă este încurajată sau impusă de profesorul în cauză, reprezintă un șantaj și creează un conflict de interese. Pe bună dreptate, codul etic îl incriminează, iar de aici se cuvine formată și o mentalitate în consecință.
Nu sunt de ignorat nici atitudinile create în colectivul de elevi. Cum nu toți au parte de un învățământ paralel, se produce o discriminare, care schimbă și relațiile elev‑profesor. Cei de sub tutelă apar privilegiați, iar notele lor, considerate umflate, produc invidie și sentimentul că școala îi diferențiază pe nedrept pe elevi, încălcând principiul învățământului gratuit și al egalității șanselor.
Nimeni nu se opune elanului învățării și tentației performanței, dar modalitățile ce promovează interese meschine și discretizează sistemul național de învățământ nu sunt benefice nimănui. Codul etic invită la autoreflecție concomitent cu acțiuni concrete în spiritul lui.
Liviu IOANI